Îndemn la pocăinţă

Ca un tunet ce vine din depărtări este porunca dată nouă de Proorocul David, care zice: „Luaţi învăţătură ca nu cumva să se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrabă mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El” (Psalmi 2, 12).
Ecoul acestor cuvinte îl regăsim în Apocalipsa Sfântului Ioan, care a auzit, prin Duhul Sfânt, glasul adevăraţilor robi ai lui Dumnezeu, ce strigau: „Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul” (Apocalipsa 7, 10).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii, a propovăduit astfel: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Fraţi creştini, noi, cei muritori şi supuşi patimilor de tot felul, trebuie să râvnim a călca pe drumul sfi nţeniei. Să ne străduim a ne jertfi tot trupul şi sufl etul Domnului nostru Iisus Hristos, care are „cheile morţii şi ale iadului”, fi ind „viu în vecii vecilor ” (Apocalipsa 1, 18).
„Deci, pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre”, ne îndeamnă, cu căldura şi afecţiunea unui părinte, Sfântul Apostol Petru (Fapte 3, 19).
De multe ori, când facem un păcat, iar Atotştiutorul nu îngăduie să vină peste noi imediat necaz sau supărare, ne complăcem în aceea rea stare, nerealizând gravitatea lucrului săvârşit cu voie sau fără voie, cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul, din ştiinţă ori din neştiinţă.
Dar, iată ce citim în Epistola către Romani (2, 4): „Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”.
Deseori ne limităm în cunoaşterea binelui doar la nivelul minţii, fără a uda rădăcina ca să dea frumosul rod; dar „nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (Romani 2, 13).
Sfinţii Apostoli, în misiunea lor dumnezeiască, propovăduiau la tot neamul „să se pocăiască” (Marcu 6, 12), pentru că aveau înscrisă în sufl ete voia lui Dumnezeu, care a grăit odinioară marelui Pooroc Iezechiel: „Precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fi e viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi voi...?” (Iezechil 33, 11).
Unii creştini, fiind înecaţi în griji lumeşti, amână chemarea făcută lor de Bunul Dumnezeu prin Înainte- Mergătorul Ioan, care certa pe necredincioşi astfel: „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam..., acum securea stă la rădăcina pomilor; deci, orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc” (Luca 3, 8-9).
Prin urmare, ne dăm seama că nu ajunge nici pe departe a ne cinsti cu numele de creştini dacă nu ne lucrăm mântuirea cât trăim şi mai avem încă putere, urmând Sfântului Apostol Pavel, care se adresa ucenicului său iubit - Timotei, cu cuvintele: „Eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat” (2 Timotei 4, 6). Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava lui ca fl oarea ierbii: „Uscatu-s-a iarba şi fl oarea a căzut” (1 Petru 1, 24).
În una din scrierile sale, Sfântul Nicodim Aghioritul ne dă câteva sfaturi foarte folositoare pentru sufl et. El spune că „cine vrea să nu-i intre în sufl et necuratul dulceţii simţurilor se cade a avea gratii împletite la ferestrele simţurilor, iar gratiile sunt pomenirea morţii, darea de răspuns la judecată şi pomenirea veşnicelor chinuri” (Paza celor cinci simţuri).
Şi Sfântul nostru Părinte Ioan Scărarul aduce o mărturie în acest sens, scriind în „Scara” sa că „amintirea de vremea ieşirii sufl etului este suspin de fi ecare ceas şi virtuos este acela care aşteaptă moartea în fi ecare zi...”.
În Psalmul 36 aflăm că nu trebuie să râvnim la cei ce viclenesc, nici să urmăm pe cei ce fac fărădelegea, căci ca „iarba curând se vor usca... că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat, s-au stins, ca fumul au pierit” (versetul 1, 2, 20).
Având conştiinţa că am greşit, nu se cuvine a rămâne pasivi şi oarecum resemnaţi, căci lucru diavolesc se numeşte acesta. Mântuitorul Însuşi ne-a încurajat, zicând: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2, 17). „Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzecişinouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).
Iar „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8).
Cât de simplu exprimă Ioan Apostolul şi de Dumnezeu purtătorul răsplata pe care o va primi fi ecare...: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3, 36). Dar lucru de nimic este a spune cu gura numai că credem, iar ostenelile nu le cunoaştem, căci „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7, 14).
Se relatează în Evanghelie că „un om avea doi fi i. Şi ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus”.
Aşadar, să nu ne amăgim pe noi înşine cu vorbe deşarte, ci să smulgem din inimă adevărata şi lucrătoarea căinţă, luând pildă pe vameşul ce „departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fi i milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).
Să lăsăm negura păcatelor şi să ne sculăm din noroiul gândurilor întinate venind la Tatăl nostru cel ceresc, mărturisind împreună cu fi ul risipitor: „Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18).
Fraţi creştini, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne oferă certitudinea solemnă că orice greutate suferită pentru mântuire va fi transformată într-o nesfârşit de mare şi veşnică bucurie. Iată cuvintele Sale, pline de atâta lumină: „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apocalipsa 3, 21).