Inima timpului

Deschid „Inima timpului” prinsă pe cadranul unui ceasornic şi mă întreb, de fi ecare dată, citindu-l pe Ilie Şandru: cum poţi să deschizi o „inimă”? Şi, mai ales, cu ce chei? Mai ales atunci când aceasta este a... timpului? Întorcând filele, încetul cu încetul, abia perceptibil, să auzi tic-tacul vremurilor venind de departe, din adâncuri de timp, alteori ceva mai aproape de zilele noastre, trăite.
Pe umeri de timp, prin faţa ochilor noştri trec, precum imaginile unui film derulându- se, rând pe rând, acele „fi ri vizionare”, eroii Războiului de Reîntregire a Neamului: generalii Eremia Grigorescu şi Alexandru Averescu, Octavian C. Tăslăuanu, în postură de raisoneur, care, acolo, în „treimea de ţară care ne-a mai rămas”, atunci, cu ostaşii lor, au scris paginile de foc de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Răcăciuni, Soveja, Caşin, Cireşoaia, Valea Trotuşului, Târgu-Ocna, sub deviza lăsată veşniciei de români: „Pe aici nu se trece!”.
Ilie Şandru ne poartă şi mai departe, prin timp, cu al lui aparte talent de a ne prezenta modele demne de urmat în viaţă, ca opţiuni morale şi profesionale, confi rmate de paginile îngălbenite ale istoriei atât de frământate. De pildă, acea lecţie pe care o dă autorul, atât de necesară pentru învăţarea istoriei adevărate, unui Sabin Gherman şi „ghermaniştilor” rătăciţi, care „s-au săturat de România”, pentru a-şi reaminti cine au fost, de pildă, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Nicolae Olahus, Ştefan Mailat, mai apoi Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Mitropolitul Visarion Puiu.
Un loc aparte rezervă, de fiecare dată, Ilie Şandru, în scrisul său, lui Elie Miron Cristea, cel născut aici, la Topliţa Română, primul Patriarh al României, pornit ca simplu fiu de ţărani de prin aceste locuri. Emoţionante pagini, prezentându-l pe Miron Cristea, participant, ca Episcop de Caransebeş, cu acea mişcătoare predică din Catedrala Reîntregirii Neamului, la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, apoi în delegaţia ardelenilor care aduceau, la Bucureşti, actul Marii Uniri, delegaţie primită triumfal, în Gara de Nord, de primul ministru, Ion I. C. Brătianu, care exclama, îmbrăţişându- i: „Vă aşteptăm, fraţi ardeleni, de o mie de ani, să nu ne mai despărţim niciodată”.
În acelaşi cadru al stării morale a naţiei, cu chip reprezentativ sunt situaţi şi Vasile Netea, astristul autor al cărţii, din cele atât de multe scrise de el, „Mureşul Superior - vatră de cultură românească”, şi Sfântul Pahomie din Gledin, „o nestemată în cununa sfi nţilor români”.
N-au fost, deloc, iertaţi detractorii simţirii româneşti, luaţi, cum se spune, în vârful peniţei. Fie că-i vorba despre Sabin Gherman, cel atât de spectaculos dându-şi în stambă, „săturat de România”, debitând nerozia, parafrazându-l, în postură de Gâgă, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, în discursul lui celebru de la Cluj: „Suntem ardeleni, înainte de a fi români!”. Aţi auzit bine! El este cel care, la un moment dat, se zbătea să facă o „carieră europeană” din aberaţia demnă de un mancurt: „noua identitate etnică”. Precum şi patibularul Patapievici, pus, de putere, să păstorească cultura românească, oportunistul Tudor Octavian trâmbiţând „dreptul de a ne iubi patria diferit, nu la comandă” (!), purtând stigmatul odios, singuri îşi fac loc în „zidirea sfi ntei Golii”, cum dispreţuitor îi trimitea Eminescu pe aceia pentru care „trădarea de neam şi de ţară” au fost, întotdeauna, bine răsplătite.
Nu sunt uitaţi nici urmaşii lui Urmanczy, care-şi arată colţii de dincolo de mormânt, cei care vor proprietăţi şi păduri ce nu le aparţin, care uită că limba ofi cială, în România, este româna, nu ungureasca, nici scrierea runică! Necesitatea întoarcerii la obârşii, la originile ivirii noastre ca români, în acea spiritualitate aparte, locală, integrarea armonioasă în spaţiul ardelenesc, de fi ecare dată constituie un demers de sufl et şi conştiinţă ale lui Ilie Şandru, de formaţie fi lolog fi ind. O demonstrează, cu prisosinţă şi implicare, redând amintirile proprii sau ale altora într-o receptare „cu ochiul sufl etului”, într-o frumoasă descriere a Bilborului „cu gospodării aciuate prin cele ochiuri de pădure”, locul naşterii lui Octavian C. Tăslăuanu, cu muntele Dobreanu, „santinelă mereu trează”, cu Harlagia, cu Bistricioara aşezării intramontane. „La Bilbor, la peste o mie de metri altitudine, nopţile au un farmec aparte şi o frumuseţe de-a dreptul dumnezeiască. Poate şi datorită faptului că aici cerul este mai aproape de pământ. Ori pământul mai aproape de cer... ?” Aşa vede Ilie Şandru Bilborul, apropiindu-şi versurile lui Lucian Blaga: „Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună”.
Nostalgică derulare-i povestirea „Moara lui Gusti”: „Acum, după atâţia ani, pe locul unde se afl a moara, în jurul căreia erau atâta viaţă şi atâta animaţie, un du-te - vino neîncetat, acum s-a aşezat, temeinic, pustietatea. Doar vreo câţiva pomi, pe jumătate uscaţi, ale căror crengi gem în bătaia vânturilor reci ale toamnelor târzii, mai amintesc trecătorilor că aici a fost cândva Moara lui Gusti”. Dovada că „Timpul e ca şi viaţa - fără întoarcere!” (motto-ul ales pentru „Inima timpului”).
Un capitol aparte îl constituie paginile despre „sora noastră cea mezină”, Basarabia, „furată, trădată mereu”..., de toţi Moreii, Tarlevii şi Voroninii vremurilor, cu o Transnistrie „cuiul lui Pepelea în variantă rusească”. Peste neghiobiile unui Vasile Stati (cum că ar exista două ţări, cu două popoare, două limbi, două culturi), pentru trezirea Basarabiei s-au ridicat glasurile lui Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu, Ion Varta, mereu amintind că „limba noastră cea română” este acea limbă sfântă, cântată de Alexe Mateevici şi „pe la vatra lor, ţăranii”. „Inima timpului”, noua carte de publicistică a lui Ilie Şandru, este, de fapt, o plonjare în vâltoarea întâmplărilor, redată cu sensibilitate prin istoria trăită de înaintemergători, şi de noi, cei de azi!