Însemnări despre tragedii care au îndoliat Ardealul (II)

...Eugen Vescan e un bărbat care a trăit dramele Turzii, ale Ardealului, petrecute în vremea Diktatului de la Viena. E greu să uite crimele pe care le-a trăit, dar refuză şi condamnă orice gând de răzbunare. El invită la meditaţie. La raţiune. La colaborare. E unicul drum... Şi cât de frumos a transmis acest mesaj, în cărţile sale, istoricul Gheorghe I. Bodea. „Podul de sânge” e doar una din tulburătoarele sale cărţi-document. Sunt aici lecţii de viaţă pe care agitatorii de azi ai iredentei ungureşti ar trebui să le înţeleagă, să tremure în faţa zguduitoarelor adevăruri, şi azi propagate fără pic de remuşcare de noul val de incitatori la dezordine socială, la rebeliune interetnică, segregare rasială şi dezmembrare a României. Viaţa merge, însă, înainte!

La Coasta, între legenda „Duzsárdy” şi uciderea sadică a lui Ionel Berghianu...

Legenda are şi o datare: 1789. Atunci a ajuns la Coasta, o comună frumoasă din Ardeal, un francez: Duzsárdy... Un personaj de vază în Franţa lui Ludovic al XVI-lea: grădinarul acestuia! Şi ce „zestre” mai bună decât un teren întins cât vezi cu ochii, i-ar fi putut oferi Banffy, nobilul latifundiar de Bonţida? Pe „coasta” din... Coasta a pus vie, pentru iubita lui a plantat o pădure de liliac, şi-a ridicat un castel care a dăinuit veacuri în şir, toate pe spinarea iobagilor români din Coasta. Om fără pic de sufl et. Rău. Fără Dumnezeu. Sadic. Vai, bieţii oameni... Îi punea să-i sape via de sus, de pe coastă, spre vale. Ameţeau. Cădeau. Calvar fără sfârşit... Şi dacă nu respectau regula săpatului, de sus în jos, fără nicio avertizare, din foişorul în care se lăfăia, ridica puşca, ochea, şi privea satisfăcut cum mai cădea un iobag român, care nu-i respecta întocmai regula impusă. Şi nu era singura tortură... „inventată” de franco-ungurul Duzsárdy! A săpat şi o fântână adâncă, pe care a „căptuşit-o”, din loc în loc, cu săbii ascuţite, prin vârful cărora abia se strecura ciutura... Românii pedepsiţi luau locul ciuturii. Erau legaţi, dezbrăcaţi până la piele şi trecuţi prin săbii, când spre oglinda de apă a fântânii, când sus... Urlau bieţii oameni de durere, curgea sânge, se desprindeau din trup bucăţi de carne, iar el, Duzsárdy privea satisfăcut fi orosul „spectacol”.
Era înspăimântată şi fi ica lui Duzsárdy... Când n-a mai rezistat, s-a autopedepsit, dorindu- şi sfârşitul. A refuzat orice confort. Dormea în paie, refuza mâncarea, urca în genunchi, în vârful coastei. Îşi striga durerea aşa cum putea, în total dezacord cu tatăl său, grădinarul de odinioară al lui Ludovic al XVI-lea, pripăşit la Coasta, după detronarea regelui, în anul 1789. Sus, pe „Coasta scrisă” de la Giulatelec, ea a săpat trei litere şi patru cifre: I.H.S. - „Iesus Horoinuro Salvator” (Iisus Mântuitorul Oamenilor). Din cele patru cifre destinate, probabil, anului, se disting doar primele două: 15...
O „legendă”? Nu doar atât! E o tragedie trăită de iobagii români din Coasta şi de fi ica francoungurului Duzsárdy, fostul grădinar al regelui Franţei. Trăită şi repovestită din generaţie în generaţie. Un criminal care avea să-şi aibă urmaşi pe măsură, la 1848, şi-n vremurile ce-au urmat...

Urmaşii lui Duzsárdy...

La începutul anilor ‚90, un distins dascăl al Clujului, Ioan Şerdean readucea în memoria românilor o crimă cutremurătoare, petrecută la Coasta - judeţul Cluj, în toamna anului 1940. Articolul „Urmaşii lui Duzsárdy”, publicat în „Vatra Românească” din august 1991, a reaprins nu doar durerile familiilor Berghianu şi Moga, dar şi revolta întregii comunităţi, afl ată atunci la un pas de a fi împuşcată în masă, iar satul ras de pe suprafaţa pământului. Sus, pe „Dealul scris” de la Coasta, tunurile aşteptau doar clipa ordinului „foc”!
- De fapt, ce s-a-ntâmplat, domnule profesor Şerdean?
- Zilele acelea continuă să mă chinuie şi azi... A fost, într-un fel, sfârşitul unei tulburătoare poveşti de dragoste. Doi consăteni ai mei, Otilia Moga a lui badea Pante, o fată frumoasă ca toate ţărăncuţele noastre, urma să se căsătorească în câteva săptămâni, cu Ionel Berghian. El avea cam 28 de ani şi era dintr-o altă comună. Lucra la Cluj, unde avea o prăvălioară de coloniale, pe Calea Moţilor... O poveste încheiată tragic, în septembrie 1940...
- ... În zilele Diktatului de la Viena!
- Satul nostru, Coasta, a „căzut” la unguri. Eram la vreo 12 kilometri de „graniţă”... Doamne, cât de supăraţi au fost românii! Se simţeau c-au fost trădaţi, lăsaţi pe mâna ungurilor, dar sperau că până la urmă totul va fi bine. Ocupanţii, o companie de honvezi, au venit dinspre Sic. Soldaţii pe jos, iar comandantul călare... Doar doamna Vilma, soţia notarului, i-a întâmpinat. După ce ne-au „ocupat”, au gonit să ocupe şi Tăuşenii, după care şi-au intrat în rol. L-au pus pe gornistul satului să-i anunţe pe cei ce deţin arme, să le predea „comandamentului”, instalat în şcoala din sat. Trei vânători şi-au dus puştile... Până şi obiele au fost predate! Au scotocit apoi fi ecare colţişor din case, dar n-au găsit decât în buzunarul unei haine, a lui Zaharia C., un capăt de panglică tricoloră. L-au bătut cumplit, aproape să-şi dea duhul. Era doar începutul. Peste nicio oră, începea drama cumplită a lui Ionel Berghian...
- Ce acuze i-au adus?
- El era din altă localitate, rămasă în România... A fost deconcentrat şi a venit imediat la Coasta să-şi ia logodnica acasă, dincolo de graniţă, în România. Vânduse micul lui magazin de coloniale din Cluj şi avea şi ceva bănuţi. L-au găsit dormind... Se vorbea că lângă bani, în noptieră, honvezii ar fi găsit şi un revolver. Cei din patrulă i-au luat banii, i-au împărţit între ei, după care l-au predat comandantului, pentru interogatoriu. Când a afl at de ce i se întâmplă viitorului său ginere, badea Pante a alergat într-un sufl et implorându-l pe comandant să-l lase liber pe Ionel Berghian, că împreună cu fi - ica lui, va pleca imediat în România. Ba chiar a garantat cu viaţa lui!
- Ar fi fost prea omenesc gestul!
- I-au pus în spinare puştile de vânătoare predate de oamenii din Coasta, după care, escortat de vreo zece soldaţi înarmaţi şi un ofiţer cu revolverul în mână, l-au condus spre ulicioarele de lângă biserică... În drum, a ieşit în cale şi Otilia Moga, implorându-i să-i dea drumul logodnicului, că vor pleca de îndată dincolo de graniţă. Zadarnic! Şi pe măsură ce se distanţa de sat, se auzeau lovituri urmate de gemete prelungi. Îl loveau, îi străpungeau trupul cu baionetele, cădea, îl obligau să se ridice, şi din nou îi străpungeau trupul... În timp ce „haita” se îndrepta spre Valea Bărăiului, cei câţiva copii, care ne ţineam de soldaţii unguri, speriaţi, am încetat a ne mai zbengui şi ne-am întors, fugind de mâncam pământul. Mai departe, „fi lmul” crimei a fost văzut de o femeie care se-ntorcea de la Bărăi, şi de către un pădurar... L-au izbit în cap cu puştile până i-a implorat să-l împuşte. Îl loveau. Râdeau. Iar îl împungeau cu baionetele. L-au călcat în picioare, l-au schingiuit. Zbiera. Gemea. Horcăia. Îşi chema mama... I-au tras până la urmă câteva gloanţe în cap. Era deja mort. Haita care l-a schingiuit, era în delir. Bea pălincă şi cânta.
- ... Şi înmormântarea?
- L-au căutat toată noaptea şi abia spre dimineaţă l-au găsit. Era mutilat. De acolo, l-au adus într-un cearceaf. Bucăţi de om în bălţi de sânge... Capul zdrobit, creierii scoşi afară, ars cu ţigări pe braţe şi pe piept. I-au tăiat o ureche, i-au scos ochii... Moaşa satului şi câteva bătrâne l-au pregătit pentru înmormântare, în vreme ce badea Pante a alergat la Sic pentru a obţine aprobarea de la unguri, pe care a obţinut-o greu. Totul s-a făcut sub cea mai severă pază militarizată. Satul era împânzit de honvezi înarmaţi. Patrulau infanterişti, husari, biciclişti şi chiar câteva maşini care slujiseră parcă şi-n primul război mondial. Apăruseră şi fi oroşii jandarmi cu pene de cocoş la pălăriile lor negre. Oamenii, cu toată demonstraţia de forţă a armatei ungureşti, nu s-au speriat. Au venit chiar şi din Tăuşeni să-l conducă pe ultimul drum pe Ionel Berghianu, care, peste câteva săptămâni ar fi trebuit să fi e soţul Otiliei Moga...

*

Prin apropiere, soldaţi şi mitraliere. Sus, pe pieptul de deal „La scrisori”, câteva tunuri, pregătite să lichideze Coasta. Fiare. Demenţă. Ură. Spre cimitir, au mers doar câţiva oameni. Părintele Victor Someşan, diacul, fătul, groparii care au dus şi praporii, membrii familiei şi câteva bătrâne, sub fi oroasa supraveghere a honvezilor. La graniţă, părinţii lui Ionel Berghianu îşi plângeau fi ul, fără a li se permite să treacă. La Coasta, când oamenii încercau să deznoade sălbăticia criminalilor, în meditaţia lor, încercau să se gândească dacă e posibil ca urmaşii criminalilor să urmeze gestul de legendă al fi icei franco-ungurului Duzsárdy. Ca act de ispăşire... Chiar dacă, peste câteva săptămâni, la Coasta, avea să sosească o comisie germano-italoromâno- ungurească, pentru a cerceta oribila crimă! Verdictul ei n-a mai ajuns la urechile satului. A fost o singură clipă de mângâiere: la Coasta, oamenii au tresărit atunci când au văzut steguleţe tricolore româneşti, pe maşina delegaţiei României. Atunci când copiii din Coasta au strigat fericiţi: „Au venit românii!”. Chiar dacă până la eliberarea pământului românesc mai aveau de aşteptat o veşnicie: patru ani!