Întoarceri în memorie

Împlinirea celor 20 de ani de la înfi inţarea Vetrei Româneşti (8 februarie 1990) şi a „puiului” ei, PUNR (Partidul Unităţii Naţiunii Române, la 15 martie 1990), ne prilejuieşte o întoarcere în timp, o privire retrospectivă asupra celor petrecute în acele vremuri învolburate. Anatemizaţi, nu o dată, pentru iubirea de Ţară, pentru că, înainte de a fi europeni, noi consideram că trebuie să fi m români, încă de la semnarea certifi catului de naştere al PUNR, membrii lui, cei „născuţi cu harta Daciei în palmă”, s-au angajat, plenar, pentru apărarea Statului Naţional Unitar, a acelui articol 1 din Legea fundamentală, Constituţia României. Partid al unităţii românilor, PUNR s-a opus tacticii de hărţuire continuă, dublată de strategia „paşilor mici”, a biciuirii nervilor noştri, când, cu vorba târâtoare, într-o campanie de intoxicare a opiniei publice, UDMR-iştii urmăreau să ne pierdem răbdarea. Era vremea în care, mereu provocaţi, contracaram săriturile peste cal ale celor doritori să destabilizeze şi să dezmembreze România, după modelul Iugoslaviei şi al Cehoslovaciei. Era vremea în care potop de lovituri se abătea asupra istoriei naţionale, a Imnului de Stat, a limbii ofi ciale şi a Tricolorului - devenite obiecte de dispreţ, în contextul escaladărilor tensiunilor după scenarii de culise, prin folosirea unor cai troieni de către UDMR. Furtunile stârnite de vântul iredentist produceau îngrijorare! Totuşi, încă nu s-a ajuns la obrăzniciile de acum!
Ne amintim de acea întâlnirecongres al ziariştilor maghiari de la Târgu-Mureş, din 1995, „onorată” de Marko Bela, când, pentru prima oară, a fost arborat drapelul Ungariei Mari. Am protestat, noi, peuneriştii, atunci când, pe vagoanele Expresului 34 (Berlin - Budapesta - Bucureşti), scria „Români împuţiţi!” şi „Vrem Ardealul!”. Ne amintim de momentul în care, întorşi din Atlanta, cam urzicaţi şi băşicaţi, după ce şi-au plâns pe acolo, cu lacrimi de crocodil, „amarul de oprimaţi”, fără prea mare câştig. Le aminteam atunci, văzându- i aşa de bosumfl aţi, că, pe un teritoriu naţional unitar, indivizibil, nu încap autonomii teritoriale, nici federalizări ale României. Ei, încă de pe atunci, visau cai verzi pe pereţi! Pe atunci, un fi u al Mureşului, Ioan Moldovan, ajuns, dus de viaţă, la Galaţi, exclama: „De vom vedea Dunărea tulbure, vom şti că Mureşul plânge, şi vom trece Carpaţii!”.
Intransigenţi au fost PUNR-iştii în faţa gravelor provocări, din acel „martie negru”, când iredentismul unguresc aducea sufl area de gheaţă asupra Ardealului, uitând, cu desăvârşire, că aceia care, cu gând rău şi cu sabie asupră-ne au venit, toţi au sfârşit tragic, de Domnul pedepsiţi! Împinşi de diavolul pustiirii, precum şi prin acele declaraţii jignitoare de la Londra, când Marko Bela punea pe jar Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul României, prin manifestările antiromâneşti din 15 martie, prin Consiliul de autoguvernare de mai apoi, prin ideile de federalizare după modelul bantustanelor din Africa de Sud, s-au izbit, de fi ecare dată, de PUNR, partidul care, la 16 octombrie 1992, în urma alegerilor, intra în Parlamentul României cu 15 senatori şi 30 de deputaţi, fi ind a treia forţă politică a Legislativului (Mureşul avea 127.000 de voturi, 4 deputaţi şi 2 senatori!).
Neruşinarea sfi dătoare a UDMR, a celor dornici de „stat multinaţional”, mereu cu gândul ruperii unor părţi din teritoriul României, scenariile cusute cu aţa albă s-au izbit, în Parlament, de opoziţia PUNR. Era timpul în care înfl orea incitarea liderilor UDMR la nesupunere civică, lipsa decenţei făcea din loialitate fl oare rară, când îşi arăta colţii de viperă avocata austriacă Eva Maria Barki, iar Tokes Laszlo - „tusea şi junghiul” - îşi vărsa veninul vecin cu al celor care, unii, cereau chiar revizuirea graniţelor sub tăişul sabiei care se numea Recomandarea 1201. Obişnuit cu învolburările şi dramele istoriei, sub stindardul independenţei, al verticalităţii şi demnităţii naţionale, PUNR atrăgea atenţia (cam zadarnic!) mai-marilor zilei că UDMR înjură România pe bani de la bugetul statului. Numai că, la fel ca şi acum, Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul se făceau că plouă. Nu vedeau şi nu auzeau nimic. În ton cu „Declaraţia de la Budapesta”, totul se derula după un plan diabolic.
Liant al unităţii românilor, PUNR s-a opus izgonirii fraţilor noştri din judeţele Harghita şi Covasna şi sfi dării, strigătoare la cer, atunci când, cu ochii ieşiţi din orbite, ni se striga: „Jos Vatra!”, când, sub roata urii şi a intoleranţei, era zdrobit, bestial, Mihăilă Cofar, şi atunci când aceiaşi furioşi fără cauză se opuneau ridicării unui bust al mareşalului Ion Antonescu, tocmai la Târgu-Mureş, în Ardeal, „acea inimă a României”, amintindu-le că şi răbdarea are o limită, iar când ea este depăşită, pumnul trebuie pus în pieptul furtunii. Acţionând în acea „unitate de soartă”, vetriştii şi peuneriştii au zădărnicit acea minilovitură de stat, acel început de minirăzboi civil, din 20 martie 1990, de la Târgu-Mureş, cu ferma convingere că „harta limbii române nu va fi niciodată mai mică decât cea a României!”. Pentru că nu cerem voie nimănui, atunci când avem de apărat ceva drag!
Unitate era în întreaga noastră voinţă de a le arăta că „Ardealul nu-i pustiu”, celor mereu cu orbul găinilor, prin Harghita şi Covasna, care, bolnavi de nostalgia Trianonului, „tăiau”, pe la Sfântu-Gheorghe şi Odorheiu-Secuiesc, în bucăţi Bulevardul 1 Decembrie 1918 şi înălţau monumente non-grata unor criminali. Sub semnul trinităţii - limba, legea strămoşească şi moşia -, aici, în „Grădina Maicii Domnului”, după ce, sub imperativul agresiv: „Itt es most!”, pericolul unui minirăzboi civil a fost îndepărtat, prin acel timp schizofrenic al bătăliei pentru Târgu-Mureş, românii mureşeni, cortegiu mut pe străzile Bucureştilor, au urcat Dealul Cotrocenilor, pentru a le spune maimarilor zilei: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Să fi afl at doar atunci indiferenţii guvernanţi că, pe pământul Transilvaniei, vatra naşterii noastre, ca popor, o minoritate agresează o majoritate?! După decembrie 1989, mai ales după crimele abominabile de la Zetea, Dealu, Târgu-Secuiesc, pe acolo, românii au nevoie de protecţie! Chiar să nu fi auzit ei, încă, de Golgota Neamului, cu crucile Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Sărmaşu, Moisei, Prundu Bârgăului? N-am crede! Oare de ce guvernanţii români au acceptat, atât de uşor, pompierul pe casa Ardealului?
Solidari cu năzuinţele Neamului, în alocuţiunile parlamentare, prin interpelări, PUNR-iştii atrăgeau atenţia că patriotismul şi naţionalismul luminat, cumpătat, tradiţional ardelenesc, nu pot fi confundate cu extremismul şi şovinismul. Celor care ar fi dorit să venim cu paşaport în Ardeal şi visau mai multe Românii Mici, un Ţinut Secuiesc, ghimpe în inima Ţării, sub chipul defunctei Regiuni Autonome Maghiare, şi au pus la cale deromânizarea înaintemergătorilor noştri, PUNR le-a opus politica Interesului Naţional.
Din păcate, PUNR, care, în toamna anului 1992, intra în Parlamentul României cu 30 de deputaţi şi 15 senatori, în anul 2000 a părăsit scena politică parlamentară. Iar azi putem vedea şi prăpastia în care s-au năruit iluziile românilor. Lovit din toate părţile, PUNR, partid curat, adept al naţionalismului luminat, tradiţional ardelenesc, fără dosare penale, fără hoţi şi mafi oţi, fără condamnări pentru matrapazlâcuri, cu parlamentari din judeţele Mureş, Cluj, Giurgiu, Covasna, Iaşi, Suceava, Timiş, Maramureş, Sibiu, Alba, Bistriţa-Năsăud, Arad, Ploieşti, Constanţa, Călăraşi, din Bucureşti, din alte oraşe ale Ţării, născut în Ardeal, din durerea noastră, s-a destrămat. Încât nu poţi să nu repeţi, întrebându-te, versurile poetului Adrian Păunescu: „Oare unde-au fost românii / Când tăiară pe Viteazul?”. Nădăjduiam, cu toată fi inţa, că împreună vom rezista viscolelor trecătoare ale „iernii vrajbei noastre”, acelui „blestem al dezunirii”, sperând că ideile PUNR vor rămâne, pentru totdeauna, „stânca de care s-a spart valul iredentist maghiar”. N-a fost să fi e aşa!
Consider - am continuat să cred tot timpul! - că acea cedare Clujului, a puterii politice a PUNR, instrumentată din culise, având în vedere certurile ulterioare şi gafele lui Ioan Gavra, a fost o mare greşeală. De fapt, de acolo, după ce au început certurile, a venit dezbinarea! Tonul l-au dat chiar unii şefi (cu sau fără grade ascunse sub cămaşă, înainte sau după 1989!), dând bir cu fugiţii, sărind dintr-o luntre politică în alta. Aşa se face că, încetul cu încetul, cu timpul, liderii s-au răzleţit. Buni căţărători, alpinişti politici, alergători după o ciosvârtă parlamentară într-o ţară afl ată în derivă, mulţi au uitat că acela care trădează o dată, o face şi a zecea oară! Orbiţi de avantaje, ei înlocuiesc, lamentabil, Interesul Naţional cu cel personal şi, supuşi slujului politic, unii şi-au vândut sufl etul pentru cei 30 de arginţi ai Iudei. Şi când te gândeşti cum mai vorbesc, unii dintre ei, cu gura plină, despre „Interesul Naţional”! Cât de repede au fost uitaţi cei care, muşcaţi de şarpele lăcomiei şi al trădării, urmăresc spargerea unităţii istorice a românilor ardeleni!
Cei care, într-adevăr, au apărat PUNR şi ideile lui, tutelară fi ind ideea unităţii şi demnităţii naţionale, au refuzat manevrele politice de culise şi au rămas „la vatră”, să apere adevăratul Interes Naţional, pe fraţii ardeleni puşi la zidul maghiarizării, ca în vremurile feudalismului dezvoltat, prin judeţele Harghita şi Covasna, zona tinzând să devină o „Insulă a Şerpilor” în inima României. Ideile PUNR, precum o Românie veşnică, vor dăinui, însă, pe vatra idealurilor în veşnica Vatră a Neamului. Iar când vom auzi rostite versurile „… zeii sunt departe, sus, / Duşmanii lângă noi!”, să ne întrebăm, din nou, odată cu poetul: „Unde-au fost românii / Când tăiară pe Viteazul?”.