(+) INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM

Săptămâna a şasea din post este plină de evenimente şi de mare densitate duhovnicească. În treacăt, ea ne aduce aminte de tradiţia pustnicească a primelor veacuri creştine, pomenită în viaţa cuvioasei Maria Egipteanca. La sfârşitul săptămânii, pustnicii se întorceau în obşte de prin pustiile în care se nevoiseră în vremea postului, pentru Împărtăşirea cu Sfintele Taine şi împreună-prăznuirea Sfintelor Paşti. „Veniţi cei din pustii, de prin munţi şi de prin peşteri, adunaţi-vă împreună cu noi, ţinând, ca să întâmpinăm pe Împăratul şi Stăpânul, că vine să mântuiască sufletele noastre” (Vineri, Tripesneţ).
De asemenea, vineri se încheie ostenelile Postului Mare: „Săvârşind aceste patruzeci de zile, de suflet mântuitoare, cerem să vedem şi Sfânta Săptămână a Pătimirilor Tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun înainte pilda Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31), pentru adâncul ei înţeles duhovnicesc.
Precum teologhiseşte slujba de miercuri, pilda este o oglindă a stării poporului evreu şi a neamurilor păgâne: „Israel se îmbracă cu porfiră şi vison posomorât şi îndestulându-se cu Legea şi cu Proorocii se veselea în slujbele Legii; dar în loc de porfiră şi vison, s-a îmbrăcat cu focul cel nestins. Iar Lazăr, poporul păgânesc, mai înainte lipsit de adevăr, acum se încălzeşte în sânurile credinţei lui Avraam, îmbrăcat cu porfira Sângelui Tău şi cu haina Botezului”.
Totodată, pilda este o icoană a vieţii lăuntrice a omului: „Cu porfiră împărătească ţesută de Dumnezeu şi cu haină nestricăcioasă fiind îmbrăcat, suflete al meu, ţi-ai ocărât vrednicia, făcând din păcat bogăţie şi desfătare”, ci „fă-mă, Doamne, Lazăr sărac de păcate şi risipeşte bogăţia cea rău adunată”. De asemenea, pilda este îndemn ca să nu ne alipim inima de cele trecătoare şi să ne întărim în răbdarea lipsurilor şi a necazurilor. „Minunat este obiceiul cel bun al Mântuitorului pentru noi, că ne-a arătat viaţa lui Lazăr şi a bogatului. Deci şi noi, privind la sfârşitul amândurora, să fugim de urâciunea de oameni a aceluia şi să râvnim răbdării şi aşteptării celei îndelungate a celuilalt, ca să ne sălăşluim împreună cu el în sânurile lui Avraam”.
Înţelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogăţia Legii şi a Proorocilor, bogat este şi omul care şi-a agonisit bogăţie de faptă virtuoasă. Israel, pentru că a respins pe Mesia, a moştenit iadul, iar în sânul lui Avraam a intrat Lazăr cel sărac, adică neamurile care au primit pe Hristos; tot aşa şi omul virtuos, fără inimă milostivă, lipsit de dragostea aproapelui, îşi pierde toată agoniseala sufletului.
Grija principală a săptămânii este să ne pregătească pentru cele două mari evenimente de la sfârşitul ei: Învierea lui Lazăr şi Intrarea Domnului în Ierusalim.
Încă de luni, Domnul vesteşte pe ucenici despre boala lui Lazăr: „Doamne, umblând pe lângă Iordan, ai spus mai înainte că boala lui Lazăr nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (luni seara). Miercuri, iarăşi le spune: „Astăzi şi-a dat sufletul Lazăr şi l-a plâns pe el Betania”. Întristarea morţii însă, este străbătută de bucuria presimţitei învieri: „Bucură-te, Betanie, patria lui Lazăr, că vine Hristos la tine, ca să învieze pe Lazăr” şi „moartea începe a se îngrozi simţind venirea Ta la dânsa; căci Tu, fiind Viaţa, o ai arătat deşartă”. Canonul Sfântului Andrei Criteanul de la pavecerniţa de vineri, ne artă plastic, această presimţire a iadului: „Scoală-te, Lazăre, zice iadul, şi ieşi degrabă din încuietorile mele; ce mai stai, nu auzi cum te cheamă prietenul tău?: - Vino afară. Ca să mă uşurez, că de când te-am mâncat pe tine, spre greaţă mi s-a făcut mâncarea; mai bine să mă tângui numai de unul, decât să pierd pe toţi cei ce i-am înghiţit cu foame!”.
Învierea lui Lazăr este şi o anticipare a învierii de obşte, precum ne arată troparul zilei: „Învierea cea de obşte, mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule”. Într-adevăr, dacă cel mort de patru zile şi împuţit a fost înviat, apoi este cu putinţă ca toţi cei adormiţi din veac să se ridice din pulberea morţii. Lazăr mort şi împuţit este tot sufletul care zace în groapa păcatului, precum ne arată utrenia de miercuri: „Ca o piatră îngreuindu-mă cu multe păcate, zac în mormântul lenevirii, din care ridică-mă, Milostive Doamne”.
Minunea Învierii lui Lazăr are şi un înţeles adânc pentru vremea de sfârşit a Sfântului şi Marelui Post. Urcuşul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o înţelegere tot mai surprinzătoare a înnoirii duhovniceşti, a prefacerii în omul nou. Dacă ne-am luptat după Lege, împlinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am făcut un Lazăr, prieten al Domnului, având două surori, Marta şi Maria, adică făptuirea şi contemplaţia. În lipsa Domnului, Lazăr s-a îmbolnăvit şi a murit. Înţelesul duhovnicesc: fără prezenţa Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mântuitoare, nu viază. Aşa ne învaţă şi Sfântul Maxim: „Toată asceza fără dragoste este străină de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteşte şi ne înmulţim. Domnul vine la mormântul neputinţei noastre şi lăcrimează, apoi spune hotărât: „Eu sunt învierea şi viaţa”. EU. Numai EU înviez pe om din moartea păcatului; el singur fără de Mine nu poate face nimic; şi numai EU sunt Cel ce dau viaţa cea adevărată. Ceea ce am urmărit noi de-a lungul postului, învierea din moartea păcatului şi dobândirea adevăratei vieţi, este lucrare dumnezeiască şi nu omenească. Adevărul cel mare, care nu trebuie uitat niciodată: omul se osteneşte după putinţă, iar mântuirea este un dar al negrăitei Milostiviri a Domnului.
Duminica Stâlpărilor este puntea de trecere de la sfinţita patruzecime la Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Domnul intră în Ierusalim cu intrare smerită şi triumfală totodată. Smerită, pentru că Cel ce are scaun cerul şi ca aşternut al picioarelor, pământul, se smereşte şi încalecă pe mânz necuvântător. Triumfală, pentru că mulţimea poporului recunoaşte în Cel ce vine, pe Stăpânul vieţii şi al morţii, iar pruncii cei fără răutate, Îl întâmpină ca pe un Împărat.
Să nu trecem cu vederea tradiţia creştină a ramurilor de copaci, cu care credincioşii întâmpină în această zi pe Domnul. În părţile noastre, unde lipsesc măslinii şi palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Rânduiala este plină de înţeles duhovnicesc: dintre toţi copacii, singură salcia, copac smerit, fără flori frumoase, fără fructe şi cu lemn puţin căutat, de data aceasta a luat-o înaintea copacilor falnici, frumoşi şi preţuiţi şi s-a grăbit în smerenia ei să-şi împodobească ramurile cu mâţişorii aurii şi să le ofere Bisericii pentru Întâmpinarea Domnului iubitor. Ofranda este primită cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvântate şi sfinţite, iar poporul le ţine în mână la sfintele slujbe, ca un semn de biruinţă.
Este numai parentă nepotrivirea ce se vede la intrarea Domnului în Ierusalim. Mântuitorul vine călare pe asin, blând şi smerit, iar mulţimea Îl întâmpină ca pe un biruitor, cu ramuri şi cu aclamaţii. Cele două atitudini, smerenia şi biruinţa, sunt strâns legate împreună. Adevărata biruinţă, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuşi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfăşurat toată lucrarea noastră de înnoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia vameşului şi se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă smerenia, singura cale spre viaţă şi înviere.
Floriile sunt, totodată, trecere spre marea Săptămână a Sfintelor Pătimiri. Cărturarii şi fariseii, văzând marea minune a învierii lui Lazăr, s-au hotărât definitiv pentru uciderea lui Hristos. „Ce să facem, zic mai marii preoţilor şi sinedriul, dacă-L vom lăsa aşa toţi vor crede în El.” Iar Caiafa, fără să vrea, prooroceşte: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfătuit să-L ucidă” (Ioan 11, 47-53).
Nu este suficientă prăznuirea exterioară a acestor evenimente, ci este nevoie de o abordare existenţială şi interioară a lor. Rugăciunea, isihia şi cumpătarea sunt mijloacele potrivite pentru ca omul să se apropie în mod corect de aceste sărbători şi să le prăznuiască în chip sfânt, nu idolatric. De aceea, Biserica a stabilit o perioadă de pregătire de cincizeci de zile, care începe cu Duminica vameşului şi a fariseului. Aceste fapte hristologice sunt legate de mântuirea omului şi presupun o pregătire corespunzătoare.
Învierea lui Lazăr şi intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim închipuie nădejdea învierii de obşte, precum şi intrarea lui Hristos în inima curată a omului. Aceste sărbători trebuie să depăşească stadiul de evenimente exterioare şi să devină prăznuiri lăuntrice.
Tit, Episcopul Vostrelor, spune: „Să ne facem pentru El car sfânt, nu mânz necurat, pentru ca Hristos să urce în el. Să punem frâu pe gândurile noastre, pentru ca El să domnească peste noi în veac”.
În această zi, Biserica dezleagă la peşte, untdelemn şi vin.

Pr. Nicolae Iulian Bota
Parohia Vârtej, Sita-Buzăului
ROMÂNIA