„Ion Antonescu - între extrema dreaptă şi extrema stângă”

De curând, de sub tiparul editurii „Semne” din Bucureşti a ieşit la lumină o nouă şi valoroasă lucrare despre cea mai controversată personalitate politică şi militară românească a secolului XX, intitulată „Ion Antonescu - între extrema dreaptă şi extrema stângă”. Autorul acesteia, ilustrul istoric contemporan şi cunoscător profund al realităţilor din arealul transilvan, Petre Ţurlea. Încă din pagina introductivă, reputatul istoric explică pentru cititori argumentele care l-au determinat să scrie această lucrare, temeinic fundamentate pe realităţile din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, cât şi pe cele ale prezentului.
Un argument forte, specifi c împătimitului muncii de cercetare, îl reprezintă existenţa în arhivele naţionale a unui număr impresionant de documente nevalorifi cate care „trebuiesc aduse la lumină deoarece, uneori, prezintă date şi evenimente necunoscute până acum, întregind imaginea generală asupra momentului respectiv; sau, aduc argumente în plus pentru teze deja existente în literatura de specialitate”. Desigur, neaplecarea istoricilor asupra studiului acestor zeci de mii de documente s-a datorat în cea mai mare măsură „unui refuz intenţionat, dirijat de stat, al accesului la informaţia corectă”, cât şi a faptului că istoricilor le era impusă „o interpretare a evenimentelor motivată ideologic, ce nu se sinchisea de veridicitatea istorică, aşa cum se înţelegea ea în mod normal”, concluzionează şi istoricul american Larry L. Watts, privind modul scrierii istoriei în regimurile totalitare şi a accesului la document. Mai mult, autorităţile vremii au propagat şi repetat la nesfârşit neadevăruri care au acţionat precum picătura chinezească şi au intrat în conştiinţa publicului ca adevăruri axiomatice. Un exemplu elocvent în acest sens, îl reprezintă aserţiunea că, în anii războiului antisovietic, a fost anexată Transnistria de către Ion Antonescu, afi rmaţie dovedită inexactă în urma studierii documentelor existente în arhivele germane.
De asemenea, în mai mică măsură însă, în ultima perioadă a regimului comunist, cercetarea documentelor a fost tributară „directivelor venite din Răsărit”, în care singura versiune acceptată despre Ion Antonescu a fost cea a „criminalului de război” care a declanşat, alături de Germania hitleristă, „războiul de agresiune”, antrenând România „la această aventură odioasă şi falimentară... prin voinţa şi hotărârea exclusivă a lui Ion Antonescu, cu consecinţe aşa de dezastruoase pentru ţara şi poporul român”. Afirmaţia este făcută de demnitarul comunist Eduard Mezincescu, chiar şi după răsturnarea regimului, în scrierea sa „Mareşalul Antonescu şi catastrofa României”, apărută în anul 1993, la editura bucureşteană „Artemis”, eludând complet cotropirea Basarabiei şi Bucovinei de nord împreună cu ţinutul Herţa, la 28 iunie 1940, de trupele sovietice. Mai mult, comuniştii „români” şi liderii Partidului Comunist din România au salutat agresiunea ca o „eliberare a maselor muncitoare de exploatarea burgheziei şi moşierimii româneşti”, mulţumind călduros cotropitorilor de la Răsărit.
Autorul accentuează, în cuvântul său introductiv, şi asupra faptului că studiul documentelor inedite din perioada antonesciană, cât şi publicarea unor lucrări ştiinţifi ce, obiective, puse în slujba adevărului istoric, care să le pună în lumină, este cu atât mai necesară, cu cât „directivele” şi dinspre „Apus, mai recent, care nu urmăresc stabilirea adevărului, ci exploatarea politică ori materială a unei epoci” sunt tot mai evidente. De altfel, această tendinţă este remarcată şi de istoricul american mai sus citat, în impresionanta sa lucrare „O Casandră a României - Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918 - 1941”, apărută la Editura Fundaţiei Culturale Române, în anul 1993, care afi rma: „Caracterul rasial, în special antisemit, imprimat de Hitler acestui război, conjugat cu dimensiunile lui adevărat globale l-au făcut să fi e perceput diferit de către istorie şi de către public. La nivel microsocial, o consecinţă a acestui fapt este aceea că istoricul ce descoperă şi încearcă să prezinte dovezi pozitive privind persoanele blamate pentru alianţa lor cu Hitler poate fi supus unor riscuri politice, sociale şi profesionale, oricât de indiscutabilă ar crede el că este evidenţa respectivă. La nivel macrosocial, ţări întregi sunt puse în poziţia de neinvidiat de a răspunde unor presiuni interne şi a-şi asuma riscuri asemănătoare, într-o perioadă în care depind de bunăvoinţa Vestului în încercarea lor de a extrage adevărul din patruzeci şi cinci de ani (sau chiar mai mult) de istorie intenţionat şi foarte temeinic falsifi cată. Această dinamică nu a fost, poate, demonstrată nicăieri atât de dramatic ca în România, în luna aprilie 1991. După ce Parlamentul român-ales, conform celor mai mulţi observatori apuseni, în mod democratic (la propunerea deputatului şi autorului cărţii prezentate, istoricul Petre Ţurlea - n.a.) a păstrat un minut de reculegere în memoria lui Ion Antonescu, guvernul Statelor Unite a înaintat o notă de protest Preşedintelui României, cerându-i să se disocieze public de acest omagiu şi, dacă e să dăm crezare teoriei democratice, de sentimentele majorităţii populaţiei”.
Revolta omului de ştiinţă, istoricului erudit, patriotului ataşat valorilor neamului său, Petre Ţurlea, este cu atât mai mare cu cât poate şi ştie să deosebească, cu rigurozitate ştiinţifi că, falsul şi „făcătura” de adevărul istoric, cât şi interesul personal al unor „democraţi de conjunctură” de Interesul Naţional. Militează cu consecvenţă pentru elaborarea unor lucrări bazate pe cercetarea ştiinţifi că a imensului fond inedit Ion Antonescu, care sunt cu atât mai necesare, susţine autorul lucrării, cu cât „azi, a scrie, de multe ori fără argumente arhivistice, împotriva lui Ion Antonescu, a-l denigra în articole de ziar sau emisiuni TV, a devenit o modă, la care au aderat atât de mulţi deţinători de diplome universitare (unii crezându-se chiar istorici), încât te întrebi «ce-i mână în luptă?». Dorinţa prezentării adevărului în niciun caz!”.
În cele 445 de pagini, autorul dezvoltă, în trei capitole şi o Încheiere (text publicat şi în Paradigmele Istoriei. Omagiu Profesorului Gheorghe Buzatu, de la Editura Demiurg din Iaşi, vol. I, p. 42-441), relaţiile care s-au stabilit, în ordine cronologică, între Ion Antonescu, legionari şi comunişti în toamna lui 1941 în cap. I; confruntarea în prima jumătate a lui 1941 în cap. II şi lupta lui Ion Antonescu împotriva extremei drepte şi a extremei stângi în vreme de război în cap. III, evidenţiind două aspecte: studiul acestor relaţii este necesar deoarece ele „au infl uenţat major evoluţia României” şi „partizanatul excesiv al celor direct implicaţi, legionari şi comunişti, ori al urmaşilor lor, care, îşi manifestă încă o vie prezenţă”, menţinând vechile dogme de iz gardist sau stalinist.
Alături de marele istoric ieşean, Gheorghe Buzatu, eruditul istoric, Petre Ţurlea, prin noua sa lucrare, îşi aduce o valoroasă contribuţie la cunoaşterea mai bine a controversatei perioade antonesciene, la punerea în lumină prin documente inedite şi interpretări nuanţate a unor atitudini şi hotărâri ale omului politic, care au fost decisive atât pentru momentul istoric parcurs, cât şi pentru destinul României. Cercetătorul, istoricul, profesorul, omul politic sau iubitorul de istorie îşi va satisface cu prisosinţă setea de cunoaştere a istoriei prin parcurgerea paginilor valoroasei lucrări. În calitate de profesor de istorie, îl felicit pe prolifi cul profesor universitar doctor în nobila ştiinţă a istoriei, Petre Ţurlea, urându- i să atingă „cel puţin o sută de lucrări” la fel de incitante, aşa cum mi-a mărturisit că şi-a propus.