Ion Topolog - Eresuri

De sărbătorile începutului de septembrie, scriitorul Ion Topolog (foto) ne aduce în dar acest roman extraordinar, „INELUL DE AUR”, care se doreşte „nu o riguroasă reconstituire ştiinţifică a unor biografii sau exegeze, ci o poveste”, după cum ne sugerează atât autorul, în paginile romanului, cât şi subtitlul acestuia, „Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca)”.
Coperta şi titlul se dovedesc a fi inspirat alese, aflându-se în perfectă osmoză şi fiind extrem de explicite, fiindcă fotografiile celor două personalităţi şi personaje, în acelaşi timp, şi cuvântul „povestea”, ne introduc treptat, din planul real, al adevărului istoric, în cel al ficţiunii.
Fiecare dintre noi poate spune, citind titlul, că nu e nimic altceva decât o poveste de iubire, ca atâtea altele, aşa cum poate că oricare are basmul său, în care trăieşte sau a trăit, numai că istoria aceasta romanţată, a iubirii dintre Enescu şi Maruca, trimite la câteva idei esenţiale de la care vom porni în discuţia noastră, şi anume că visele (motiv vechi în literatură), ce sunt, de fapt, nişte poveşti dorite de noi, pot fi urmate şi pot deveni realitate, iar viaţa poate fi privită ca un vis frumos sau ca o poveste, care se încheie, însă, undeva în afara visului sau, mai bine zis, în realitatea exterioară poveştii.
Important de spus ar mai fi că visul ne poate propulsa, continuu, în tot ceea ce facem, căci e important ca omul să viseze, să aibă idealuri, fiindcă fără ele am deveni asemeni personajului Emma Bovary, al lui Flaubert.
Şi ar mai fi de adăugat că nimeni nu ne poate fura visele, iar literatura e posibil să devină suportul realităţii, în orice moment, fiindcă, după cum se ştie: „Si la vie sera suffisant, la littérature n’éxiste pás”.
Un argument care ar susţine aserţiunea noastră că fiecare are un ideal, un vis al său, pe care îl urmează demonstrând răbdare, tenacitate, energii surprinzătoare, este chiar mottoul extrem de sugestiv al acestei cărţi: „Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget, un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării - toate sunt de formă rotundă - dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur…” (G. Enescu: AMINTIRI), motto care ar putea surprinde lectorul ce ştie despre Enescu doar atât cât a învăţat din cărţile de specialitate.
Iată, deci, visul lui Enescu, deşi părinţii săi, ca şi ai noştri, atunci când l-au adus pe lume, l-au primit în propriul lor vis, în povestea lor, şi de aceea, de mic, Enescu a fost condus către muzică, mai întâi de cei din familia sa. Apoi, mai târziu, de muzele sale Valérie de Loire şi Maria Cantacuzino, cea care avea să-i devină soţie la 55 de ani, după o viaţă de aşteptare şi de pasiune devastatoare.
Din punct de vedere compoziţional, autorul situează povestea de iubire pe un fundal, un hinterland, unde politicul, istoria, socialul şi artele îşi susţin partitura pe rând sau simultan, ca într-o orchestră pe care dirijorul, cu abilitatea sa, le face să cânte într-un concert extraordinar. Şi atunci, vom încerca să discutăm pe rând, temele prezente, începând desigur cu Erosul, nucleul epic central, adică povestea celor doi, care s-au întâlnit, într-o seară de iulie, (12-13), din memorabilul an 1907, când Enescu a participat la o serată la Sinaia, în casa Marucăi, deşi nu fusese invitat. Fără temeri, sinceră şi totală, iubirea lor este fulgerătoare, deşi prinţesa Maria este căsătorită cu Mihai Cantacuzino, fiul nababului Grigore Cantacuzino, trăind doar formal cu el, mai ales pentru cei doi copii ai lor.
Enescu, poreclit Pinx, fusese propulsat la Paris de contesa Ninon Dupreux, „doamna sufletului său”, care l-a angajat ca profesor de pian pentru fiica sa, Christinne, pianista celebră de mai târziu. Aici, se află în compania elitei societăţii franceze: Saint Saens, Marcel Proust, Anatole France şi contesa Valérie de Loire, care va fi alături de el multă vreme, iubindu-l, şi care, în ultimele clipe de viaţă ale marelui compozitor, se va ocupa ca partiturile sale să ajungă la editură, pentru a fi publicate.
Maruca , născută Rosetti- Tescanu, poreclită Perla Moldovei de socrul său, cioara moldavă de soţul ei şi de multe adversare şi prinţesa de către marea ei iubire, George Enescu, este o femeie absolut specială, pasionată de călătorie, frumos, aventură, arte, ce câştigă prietenia principesei Maria, pentru totdeauna. Autorul ne prezintă un personaj complex, construit prin multe goluri şi tehnică poliedrală, fiindcă sunt prezentate multe opinii ale altor personaje despre ea, şi, astfel, ea devine protagonista romanului. Oricum, ea va juca singurul rol important din viaţa marelui Enescu, fiindcă ea reprezintă mereu Moldova lui dragă, cu tot ce înseamnă acasă.
Eroina este fascinată de ezoteric şi, mereu, în căutarea a ceea ce numeşte, în memoriile sale, „Esenţa, Adevărul, Absolutul”, pe care le găseşte în iubirea pentru marele nostru muzician. Fiind căsătorită, decide să nu divorţeze când soţul ei o înşală cu multe femei, dar mai ales cu propria soră, şi cei doi soţi rămân împreună, însă trăiesc fiecare după propriile aspiraţii: el implicându-se în multe aventuri (şi murind într-o escapadă, într-un accident de maşină, cu două femei alături), dar având grijă de familie, iar ea, încercând să-l ignore şi să se regăsească prin iubirea faţă de copii, prin scris („Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave”) şi prin devotamentul faţă de destinul lui Enescu, pe care îl iubeşte, inspirându- i aproape toate compoziţiile şi, mai ales, capodopera „Oedip” - compusă, de altfel, la Tescani, moşia Marucăi.
După moartea lui Mişu Cantacuzino, deprimată, fiindcă, în ciuda a tot ce se întâmplase între ei, acest bărbat fusese prima ei mare iubire, Maruca se aruncă în braţele lui Nae Ionescu, numit Lucifer. Şi când acesta, din orgoliu, simţind că nu se poate lăsa înrobit de pasiunea pentru ea, o femeie, o părăseşte, Maruca îşi toarnă acid pe faţă şi îşi dă foc, intrând într-o gravă depresie. Este salvată de Enescu şi cei doi se căsătoresc, el având 55 de ani, ea ceva mai mult. Patru ani mai târziu, Nae Ionescu moare, încheindu-se astfel, un capitol care a lăsat urme adânci în viaţa ei.
Din pricina războiului şi a comunismului, ei vor trăi mai mult la Paris, el fiind apreciat şi invitat peste tot în lume, pentru a susţine concerte şi pentru a ţine cursuri de muzică, ea mergând, adesea, să locuiască şi la copiii săi. Enescu moare în 1955, la Paris, unde este înmorm â n t a t , iar 13 ani mai târziu, după ce îşi pierde amândoi c o p i i i , moare şi prinţesa moldavă. Destinul lor, ca atâtea a l t e l e , celebre în liter a t u r a universală, dovedeşte că, pentru a fi iubit, trebuie să iubeşti, urmându-ţi mereu visele şi neîncetând să dăruieşti tot ce ai mai pur, mai frumos, pentru a atinge idealul, aspirând continuu spre absolut.
Dat fiind că suntem într-un roman frescă, autorul ne prezintă aspecte sociale şi politice din istoria românilor, dar şi cea universală. Astfel, se vorbeşte despre atentatul de la Sarajevo, moartea regelui în 1914 şi intrarea României în primul Război Mondial sau despre Răscoala din 1907 şi dispoziţia regelui de-a înceta execuţia ţăranilor, la insistenţele lui Iorga şi Delavrancea. Apoi, este punctat rolul lui Goga, Gojdu, Tăslăuanu, Hossu, Miron Cristea şi I.C. Brătianu, în realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Fiindcă istoria este o altă pasi- Literatură Anul VII, Serie Nouă - Nr. 218 (253) 11 Ion Topolog - Eresuri  prof. Ligia Ghinea (Sfântu-Gheorghe) une a autorului, nu pot fi trecuţi cu vederea nici legionarii şi nici Garda de Fier sau Horia Sima şi Corneliu Zelea Codreanu, mareşalul Ion Antonescu, Nae Ionescu şi alţii, care au scris cu litere de aur sau de sânge, în cartea neamului nostru. Fiind o epocă de mari frământări sociale şi internaţionale, avem un peisaj complet, abia după ce se punctează insurecţia armată de la 23 august 1944 şi comunismul, deci tot ce a adus şi Al Doilea Război Mondial în lume. Nu sunt uitate nici momentele epocale, cum ar fi asasinatele lui Duca, Armand Călinescu, Iorga, Antonescu sau moartea lui Aurel Vlaicu şi decizia regelui Ferdinand de a pune, în memoria sa, Crucea pe Caraiman. Vocaţia descriptivă a scriitorului se face remarcată şi în secvenţa, care se întinde pe câteva pagini, în care se prezintă funeraliile Reginei Maria, atât de iubită de români. Erudiţia autorului care dă, în acelaşi timp, şi o notă de livresc romanului, se observă în fascinaţia sa pentru călătorie (pagina 111) şi pentru tot ce a însemnat modelul francez în istorie, artă, cultură. Spre exemplu, ne vorbeşte despre ministrul Nicolas Fouquet, geniul finanţelor din epoca lui Ludovic al XIV-lea, invidiat de acest rege, Regele Soare, şi arestat de D’Artagnan, condamnat la moarte mai întâi, apoi revenindu-se asupra hotărârii, la închisoare pe viaţă, şi înlocuit de Colbert. Rolul literaturii, al artei, în viaţa personajelor este punctat pe tot parcursul romanului, prin referiri la Eminescu, Macedonski, Rebreanu, Eliade, Cioran, Brâncuşi, ultimii trei buni prieteni cu Enescu şi cei care l-au însoţit şi pe ultimul drum pe compozitor. Muzica deţine, desigur, aria cea mai largă, aşa cum este şi firesc, şi ni se prezintă, în permanenţă, date referitoare la compoziţiile şi concertele muzicianului, precum şi premiile, elogiile, onorurile cu care a fost răsplătit Enescu toată viaţa, peste tot în lume, uneori, chiar de cei ce i-au fost discipoli, aşa cum se ştie din biografia sa. Două aspecte importante am dori să mai punctăm, capodopera sa „Oedip”, la care s-a gândit timp de peste 25 de ani şi la care a lucrat 10, realizată în special, la Tescani, mai ales în perioadele în care nu susţinea concerte şi, deci, se odihnea alături de iubirea vieţii sale, Maruca, şi celebra secvenţă de pe front (pagina 270), în care Enescu face armele să tacă pentru a da glas muzicii, în interpretarea celor care se află chiar pe baricade diferite. Este o scenă extraordinară care dovedeşte rolul pe care îl pot avea artele pentru ca pacea să domnească peste tot în lume, uitând de orice orgolii sau lipsuri. Tot muzicianul şi, deopotrivă, Maruca sunt cei care duc în cercurile lor legende, mituri despre poporul român sau din literatura universală, dovedind iubire de neam, erudiţie şi talent. Despre seratele la care au participat, aflăm din descrieri deloc sărace, despre acel Paris al Balcanilor, cum au fost numiţi Bucureştii, şi astfel avem o reală imagine a ceea ce a fost considerată „La Bélle Époque”, imposibil de reiterat în alte timpuri.
Pe lângă erudiţia autorului şi pasiunea sa pentru istorie şi arte, putem remarca la nivelul romanului procedeul utilizat în „Decameronul” lui Boccaccio sau în „1001 de nopţi”, inserţia şi alternanţa planurilor prezent şi trecut, dar şi tehnici moderne, evocarea, rememorarea, anularea cronologiei şi fluxul memoriei involuntare, alături de prezenţa elementelor de jurnal sau a epistolelor (cum sunt, de exemplu, scrisorile Marucăi sau fragmentele din memoriile sale), tehnici pe care le regăsim la scriitorii Mircea Eliade şi Camil Petrescu. Stilul autorului este alert, epicul nu trenează, deşi pe alocuri se observă monumentalul în naraţiune, tendinţa de a scrie roman fluviu, asemeni marilor Tolstoi sau Balzac.
Precizia, concizia frazei, fără alambicări inutile, doar uneori cu intercalări, opoziţii sau fraze incidente, topica ce reflectă uşurinţa construcţiei prozaice şi elocinţa autorului, discursul limpede, preferinţa pentru stilul indirect liber sunt tot atâtea trăsături ale artei narative a lui Ion Topolog, pentru care optează domnia sa, ca şi Rebreanu sau Preda.
În concluzie, dragă cititorule, ai în faţa domniei tale, un roman total, o frescă a României din care reconstituim evenimente ce au marcat destinul tuturor românilor, autorul trecând în revistă ilustre personalităţi, precum Bibescu, Ghica, Sturza, Catargiu, regina Elisabeta, regina Maria, fără a uita de elita intelectualilor: Alecsandri, Maiorescu, Delavrancea, Grigorescu, Eminescu şi mulţi alţii pe care i-am evidenţiat şi mai înainte.
Cu privire la istoria relatată cu atâta talent, dăruire şi pasiune, încheiem, menţionând din nou că acest roman reflectă opinia scriitorului, evident subiectivă, formulată, fără intenţia exhaustivităţii, pe baza izvoarelor menţionate în excipitul romanului.
În final, nu ne rămâne decât să mulţumim autorului pentru că ne-a oferit prilejul, la moment de zăbavă şi de sărbătoare, să ne astâmpărăm setea de frumos, citind aceste pagini, din care am desprins tot ceea ce am precizat anterior, însă am dori să adăugăm că poate s-ar cuveni să aderăm (sau nu) la opinia lui Rebreanu, recunoscut drept un anticalofil, care la o expoziţie de pictură a rostit un discurs extrem de concis, dar inconfundabil pentru esenţa sa: „Adevărul omenesc este unul singur, însă expresia lui este multiplă”.

Categorie: