Istorie şi etnomuzicologie. Cercetări asupra folclorului muzical realizate în momente istorice semnificative pentru estul şi sud-estul Transilvaniei (V)

Cercetări etnomuzicologice postbelice

Eliberarea părţii ocupate a Transilvaniei, în toamna anului 1944, a inaugurat o nouă etapă în raporturile româno-maghiare. Din păcate, elementul central prin care poate fi caracterizată această etapă este menţinerea în continuare a încordărilor interetnice. Apoi, după câţiva ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, la presiunile URSS, a fost organizată Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1968), fapt ce a creat privilegii populaţiei maghiare în raport cu cea românească. În timpul funcţionării Regiunii Autonome Maghiare, pentru românii rămaşi în zonă, cunoaşterea limbii maghiare a devenit obligatorie în raport cu noua administraţie. În aceste condiţii, era extrem de dificil (dacă nu chiar imposibil!) pentru etnomuzicologii bucureşteni să întreprindă cercetări şi culegeri de teren în această „enclavă” etnică din estul şi sud-estul Transilvaniei.
Prin Decretul nr. 136 din 5/6 aprilie 1949 avea să se înfiinţeze Institutul de Folclor, ca urmare a unirii celor două arhive interbelice: Arhiva Fonogramică a Ministerului Cultelor şi Artelor (care fusese coordonată de George Breazul) şi Arhiva de Folklore a Societăţii Compozitorilor Români (care fusese condusă de Constantin Brăiloiu). Acest institut a fost condus iniţial de Harry Brauner (cel mai apropiat colaborator al lui Brăiloiu) şi, ulterior, de compozitorul Sabin Drăgoi. În această situaţie, timp de mai mulţi ani, culegerile de folclor muzical s-au desfăşurat fie la sediul institutului, fie în zone mai accesibile cercetătorilor.
În acest context, pentru cercetările din Transilvania trebuie menţionat aportul etnomuzicologilor şi folcloriştilor clujeni, organizaţi în structurile instituţionale ale Arhivei de Folclor din Cluj, care a funcţionat iniţial ca filială a institutului bucureştean. Dintre primele culegeri postbelice, realizate în extremităţile estice şi sud-estice ale Transilvaniei, o vom menţiona pe cea din 1949 a lui Janos Jagamas, efectuată în satul Livezi şi în comunele Mihăileni şi Voşlobeni. Aceasta a rămas inedită, fiind identificată de mine între fondurile de la Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca. Aria de interes a respectivei culegeri este împărţită între satul Livezi şi comuna Voşlobeni, ambele din actualul judeţ Harghita. Reţin atenţia două aspecte principale: a) existenţa repertoriului liric (cântec), la Livezi, în unele cazuri circumscris unei tematici pastorale (11 piese din 13 înregistrate), repertoriu pierdut ulterior; b) prezenţa repertoriului păstoresc şi a instrumentului tradiţional, fluierul, alături de piese lirice (cântece) şi de „Corogheasca”, o melodie de joc specifică Moldovei şi satelor româneşti din estul Transilvaniei, aflate la „graniţa” acestei zone cu „secuimea” (atât în Livezi, Bilbor, Tulgheş, dar şi în Gălăuţaş).
În anul 1954, Ioan R. Nicola a cules folclor românesc din Iacobeni şi Plăieşii de Sus, localităţi ce reprezintă foste comune româneşti de la poalele nordice ale Munţilor Bodocului, pe Valea Caşinului, care au fost supuse, în timp, unor interferenţe culturale şi tendinţe de asimilare pregnante, aşa cum rezultă şi din numele maghiarizate ale interpreţilor (Andras Gabor, Maro Simon şi Maro Andras), dar şi din titlurile „amestecate” ale pieselor înregistrate: „Sârba”, „Joc din Dărmăneşti”, „Olah Tancz”, „Csardas românesc” sau poemul păstoresc „Când ciobanul şi-a pierdut oile”. Din satul Mărtănuş, comuna Breţcu, identificăm 9 piese, culese de la 4 interpreţi, cuprinzând un cântec de leagăn, două colinde, două pricesne, două cântece de nuntă şi o romanţă, iar în Păpăuţi şi Zagon, găsim nu mai puţin de 48 (colinde, cântece rituale de Anul Nou şi de secetă, cântec de leagăn, cântec de nuntă, bocet, repertoriu păstoresc, cântece propriu-zise). Reţine atenţia colindul „Cel unchiaş bătrân”, ca un prototip pe a cărei structură poetico-muzicală destul de frecvent întâlnită în Transilvania (conţinând tema celor 9 fii de vânător metamorfozaţi în cerbi), Bela Bartok avea să compună, în 1930, Cantata Profana.
Însă primele cercetări sistematice, concentrate în perimetrul comunelor Zăbala şi Voineşti, au fost iniţiate de profesorul Nicola în anul 1955, între 29 ianuarie şi 5 februarie, cu reveniri şi completări în perioada 8-9 mai din acelaşi an, atunci când cercetarea a fost concentrată în toată micro-zona întinsă între Breţcu şi Întorsura-Buzăului, cuprinzând localităţile Breţcu, Mărtănuş, Zăbala, Voineşti, Păpăuţi şi Zagon. În Voineşti, profesorul Nicola a identificat un număr de 15 piese, culese de la 9 persoane. Acestea sunt circumscrise unor genuri diverse: folclorul copiilor, repertoriul funebru, cântec de priveghi, verş, piese din repertoriul obiceiurilor de peste an, în categoriile integrate obiceiurilor de primăvară-vară, repertoriul păstoresc, cântece propriu-zise, cântece religioase, melodii de joc, romanţe. Repertoriul găsit de etnomuzicologul clujean în Zăbala a fost mai amplu şi mai complex, cuprinzând un număr de 62 piese, culese de la 18 interpreţi, concretizate, de asemenea, în specii şi genuri diferite: cântece de leagăn, repertoriu nupţial, repertoriu funebru (cântec de priveghi, verş, bocet), repertoriul obiceiurilor de peste an (prin categoriile integrate obiceiurilor de primăvară-vară), cântece de stea, piese din repertoriul păstoresc, balade, cântece vocale şi instrumentale, cântece religioase, pricesne, melodii de joc, romanţe.
Unele eşantioane reprezentative ale genurilor muzicale culese au fost integrate de I.R. Nicola în Cursul de folclor muzical (Nicola, Ioan R., Szenik, Ileana şi Mîrza, Traian, 1963, Curs de folclor muzical, partea I, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică). Menţionăm „Mioriţa” (Idem, p. 326), care va sta şi la baza unui amplu studiu comparativ (Nicola, Ioan R., 1979, Balada „Mioriţa” în „secuime”, Lucrări de muzicologie, 10-11, p. 221-243), în care reputatul profesor clujean demonstrează importanţa istorică a baladei „Mioriţa” în rândurile românilor din ţinuturile secuizate, atât prin existenţa mai multor variante (în româneşte şi ungureşte), cât şi prin filiaţia directă şi continuă care atestă unitatea neamului românesc şi existenţa sa bimilenară pe ambele versante ale Carpaţilor (Nicola, 1979, p. 234-235). Câţiva ani mai târziu, după primele valorificări ştiinţifice, el avea să publice, într-o antologie (***, 1969, Cîte doruri sînt pe lume. Culegere de folclor muzical din sud-estul Transilvaniei, ediţie alcătuită şi îngrijită de prof. Viorel Ganea şi prof. Mihai Weber, Braşov: Casa creaţiei populare a judeţului Braşov), un nou set de piese reprezentative pentru repertoriul românesc din curbura interioară a Carpaţilor. Sunt prezente, în această culegere, 10 piese din Zăbala şi doar una din Voineşti, preponderenţa repertoriului zăbălean reflectând raportul cantitativ (şi chiar calitativ, mai ales din punctul de vedere al calităţii înregistrărilor), dar şi reprezentativitatea pieselor din cele două localităţi cercetate: colinda „Colea-n vale, mai în josu” (p. 11), balada „Mioriţa” (p. 57), baladele „Ghiţă Cătănuţă” (p. 75) şi „Costică Bachnea” (p. 77), cântecul (haiducesc) „Mama mea când m-a făcut” (p. 89), cântecele „Să duc oile, să duc” (p. 149), „Sus în vârf de brăduleţ”, varianta literară după Vasile Alecsandri, (p. 151), „Străin sînt, străin mă cheamă” (p. 153), o invocaţie pentru ploaie „Păpărudă, rudă” (p. 275) şi două jocuri instrumentale: „Sârba din cimpoi” (p. 395) şi „Brâul” (p. 293). Alte valorificări ale culegerilor profesorului Ioan R. Nicola au fost făcute de Virgil Medan (Medan, Virgil, 1972, Cîntece de joc. Cluj: Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi mişcării artistice de masă; cântecul „Poteicuţă de pe vale” p. 72), Ghizela Suliţeanu (Suliţeanu, Ghizela, 1986, Cîntecul de leagăn, Bucureşti: Muzicală; cântecul de leagăn „Nani, nani, puiul mamii”, p. 362, 536, 684, 705) şi Elisabeta Moldoveanu (Moldoveanu, Elisabeta, 2005, Mioriţa. Studiu. Melodii. Texte. Analize, Bucureşti: Muzicală; balada „Mioriţa”, p. 336). Tot în fondul Arhivei de Folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca am identificat culegerea făcută de George Sbârcea în oraşul său natal, Topliţa, în 24-26 august 1958, culegere ce reflectă o latură foarte puţin cunoscută a muzicianului român: aceea de folclorist. Repertoriul de 28 piese demonstrează preferinţa unanimă pentru cântec şi pentru tematica specifică genului liric.
În perioada 23-26 iunie 1963, compozitorul Nicolae Coman, de la Institutul de Etnografie şi Folclor, a întreprins o cercetare de teren în judeţul Covasna, în arealul localităţilor Voineşti (23 iunie) şi Breţcu (26 iunie). Au fost culese cu precădere piese instrumentale din repertoriul muzicii şi jocurilor populare; cele mai multe dintre acestea au fost reunite şi analizate într-o lucrare de sinteză etnocoreologică (Balaci, Emanuela şi Bucşan, Andrei, 1969, Jocuri din Transilvania de sud. Monografie coregrafică, Braşov: Casa creaţiei populare, p. 447-542); opt piese, considerate cele mai reprezentative sub aspect muzical, au fost introduse de Corneliu Dan Georgescu într-o valoroasă tipologie cuprinzând structurile muzicale ale jocurilor populare româneşti (Georgescu, Corneliu Dan, 1984, Jocul popular românesc. Tipologie muzicală şi corpus de melodii instrumentale, Bucureşti: Muzicală, p. 224, 248, 354, 384, 461, 533, 574); în fine, o piesă a fost transcrisă de Speranţa Rădulescu şi inclusă în tipologia tarafurilor tradiţionale româneşti (Rădulescu, Speranţa, 1984, Taraful şi acompaniamentul armonic în muzica de joc, Bucureşti: Muzicală, p. 356).
Culegerea lui Nicolae Coman este interesantă şi valoroasă şi din alte două perspective: mai întâi, sub aspectul furnizării unui bogat şi valoros material documentar asupra jocurilor populare româneşti de factură şi circulaţie pastorală de la „graniţa” celor trei regiuni principale ale ţării şi exact în mijlocul lanţului carpatic (ceea ce-i determina pe autorii tipologiei etnocoreologice citate, Balaci şi Bucşan, 1969, p. 451, să le situeze în cadrul unui tip naţional), apoi, prin problematica privind dinamica şi conservarea repertoriului, foarte importantă în condiţiile în care au fost înregistraţi doar trei informatori: taraful alcătuit din violonistul Gheorghe Gherebeneş şi ţambalistul Benone Gogea şi, separat, Ioan Dobros, la fluier. Aceştia au furnizat în cea mai mare parte doar un repertoriu instrumental de joc: din totalul de 40 piese înregistrate, 4 sunt cântece, două fac parte din repertoriul păstoresc, două reprezintă studii acustice privind scara fluierului, iar restul de 32 sunt melodii de joc. În acelaşi timp, această culegere spune foarte mult în legătură cu exuberanţa şi bogăţia repertorială existente în a doua jumătate a secolului al XX-lea în regiunea Arcului Intracarpatic, calităţi aproape pierdute astăzi.
În perioada 29 iulie - 3 august 1969, o echipă interdisciplinară de specialişti ai Institutului de Etnografie şi Folclor, formată din Iosif Herţea (etnomuzicolog), Paul Drogeanu, R. Popa, A. Surcel şi A. Anghelescu (etnografi), a întreprins o revenire asupra cercetării de teren din Voineşti, Covasna. De această dată, numărul informatorilor a crescut la 9; aceştia au furnizat un material divers cuprinzând 28 piese: 10 povestiri, 3 doine (din care una având funcţie de cântec de leagăn), un verş şi 3 bocete, 3 cântece, o romanţă, o baladă, două informaţii privind ritualul de nuntă, un studiu acustic privind acordajul ţambalului şi formulele melodico-ritmice. Materialul înregistrat a rămas în mare parte inedit, nefiind valorificat imediat după momentul culegerii.
Alte cercetări etnomuzicologice şi etnocoreologice au fost legate de momentul istoric al reorganizării administrativ-teritoriale a României, prin care s-a desfiinţat Regiunea Autonomă Maghiară şi s-au înfiinţat judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Aceste cercetări au fost făcute tot de specialişti ai Institutului de Etnografie şi Folclor, care au continuat munca de teren a predecesorilor. Le enumăr pe scurt:
1. Culegerea Iosif Herţea: satul Livezi, comuna Mihăileni, judeţul Harghita (1966); materialul cules conţine în totalitate melodii ale jocurilor populare specifice satului Livezi.
2. Culegerea Iosif Herţea: comuna Tulgheş, comuna Bilbor, ambele judeţul Harghita (1966); această secţiune este, în mod unitar, legată de cea anterioară; materialul cules conţine într-o proporţie foarte mare melodii ale jocurilor populare specifice zonei, dar şi unele piese care aparţin altor genuri folclorice: rit funebru, repertoriu pastoral şi cântece propriu-zise, performate cu fluierul moldovenesc; reţine în mod deosebit atenţia o doină cântată din frunză.
3. Culegerea Andrei Bucşan, Emanuela Balaci, Iosif Herţea: satul Livezi (Mihăileni), comuna Bilbor, comuna Gălăuţaş, judeţul Harghita (1967); această culegere continuă cercetarea anterioară a etnomuzicologului Iosif Herţea; materialul cules conţine într-o proporţie foarte mare melodii ale jocurilor populare specifice celor trei localităţi, împreună cu câteva piese aferente altor genuri folclorice: cântec, baladă, colind şi cântec de stea (în Livezi), colind, bocet, repertoriu de nuntă şi cântec (în Gălăuţaş). Cântecul-baladă „Vălean” a fost cules ulterior şi de Nicolae Bucur, cu un comentariu şi unele consideraţii asupra temei şi circulaţiei (Bucur, Nicolae, şi Catrina, Constantin, 2012, Tezaur de etnografie şi folclor în judeţele Covasna şi Harghita, Sfântu-Gheorghe: Eurocarpatica, p. 29-32). Reţin atenţia şi două jucării sonore (pseudoinstrumente) realizate din fir de iarbă sau frunze, găsite şi documentate de Iosif Herţea în Livezi.
4. Culegerea Andrei Bucşan, Emanuela Balaci: satul Pintic, comuna Tulgheş, judeţul Harghita (1968); culegere cu caracter de revenire în teren, realizată de o echipă de etnocoreologi, ulterioară prospecţiei realizate de etnomuzicologul Iosif Herţea, în anul 1966; materialul cules conţine într-o proporţie foarte mare melodii ale jocurilor populare specifice comunei Tulgheş.
5. Culegerea Andrei Bucşan, Emanuela Balaci, Nicoleta Coatu: comuna Vâlcele, judeţul Covasna (1968).
6. Culegerea Iosif Herţea: comuna Vidacut, judeţul Harghita (1969); culegerea continuă, într-o măsură mult mai restrânsă, cercetarea lui Achim Stoia, realizată în satul Şoimuşul-Mare din zona Podişului Târnavelor, în anul 1935. Vidacutul a rămas o insulă de românitate în extremitatea sud-vestică a secuimii, alături de Băcel şi Şoimuşul-Mare. Faptul că această culegere este foarte restrânsă (4 piese, înregistrate de la o singură informatoare) demonstrează diminuarea comunităţii româneşti din zonă, până la disoluţie, reprezentând, de fapt, asimilarea în cadrul celei maghiare.
7. Culegerea Speranţa Rădulescu, Vâlcele, judeţul Covasna (1980); este ultima descindere pe teren, realizată în perioada comunistă; cercetătoarea a insistat asupra repertoriului liric (cântecul) şi a colindelor; cântecele au fost valorificate în cadrul unei tipologii (Rădulescu, Speranţa, 1990, Cântecul. Tipologie muzicală. I. Transilvania meridională, Bucureşti: Muzicală), în timp ce colindele au rămas inedite. Le-am „descoperit” ulterior, în Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, propunându-mi să le pun în valoare prin studii şi articole viitoare.

Categorie: