La cea de a 160-a aniversare a naşterii ,,Luceafărului poeziei româneşti”

Istoria literară a consemnat un adevăr indubitabil: asupra lui Mihai Eminescu (foto), cu peisajele sale şi cu oamenii săi, Ardealul a exercitat o infl uenţă binefăcătoare, jucând un rol deosebit de important cel puţin asupra unei părţi a operei eminesciene. Să nu-l uităm, în primul rând, pe Aron Pumnul, revoluţionarul paşoptist din Ardeal, ajuns profesor la Cernăuţi, care l-a găzduit o vreme în casa sa, punându-i în mână cele şase volume ale „Lepturariului rumânesc cules den scriptori rumâni”, deschizându-i astfel noi orizonturi spre cultură. Să nu-l uităm nici pe Iosif Vulcan, „naşul său literar”, cel ce i-a deschis paginile revistei „Familia”, în care i-a publicat prima poezie, ,,De-aş avea” (nr. 6 din 25 februarie / 9 martie 1866), şi i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. „Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuşi acest nume, şi semna aşa apoi toate poeziile şi scrierile sale de viitor” (M. Eminescu - Opere alese vol. I, pag. 261).

Să nu-i uităm nici pe cei mai buni şi mai apropiaţi prieteni ai săi: Ioan Slavici, Miron Pompiliu şi chiar Ion Creangă (tot cu rădăcini ardeleneşti), dar nici pe dragostea sa neîmplinită, rămasă în eternitate ca un simbol al legăturii dintre Poet şi o femeie, Veronica Micle, ardeleancă, din Năsăud.
Aşadar, nu a fost deloc o întâmplare că tânărul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofi e a Universităţii Regale din Budapesta şi-a ales ca subiect al tezei sale de doctorat „Mihai Eminescu: viaţa şi opera - studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română”. Teza, tipărită la Editura „Aurora” a lui Todoran Endre, din Gherla, a fost susţinută, în limba maghiară, la Budapesta, în 1895.
Motivele alegerii acesteia au fost mai multe. În primul rând, la nivelul cunoştinţelor de atunci, se ştiau destul de puţine lucruri despre Eminescu, acestea reducându-se la cele câteva articole ale lui Titu Maiorescu şi la volumul de „Poezii” îngrijit tot de Maiorescu, în 1884. În al doilea rând, cu siguranţă, tânărul Elie Cristea şi-a exprimat, prin intermediul operei eminesciene, mândria naţională, făcându- şi un titlu de glorie din faptul că aparţine aceluiaşi neam care a dat literaturii europene şi chiar mondiale un poet de talia lui Mihai Eminescu. În sfârşit, în mod cert că prin susţinerea tezei în limba maghiară, Elie Cristea a dorit să informeze elita intelectuală din Budapesta asupra operei unui poet de geniu al literaturii române, care se ridică, prin valoarea artistică a operei sale, la nivelul marilor poeţi europeni.
Iată de ce contribuţia lui Elie Cristea la cunoaşterea personalităţii şi operei lui Mihai Eminescu, la puţini ani după dispariţia pământeană a acestuia, este una fundamentală. Mitropolitul Ardealului de câţiva ani trecut la cele veşnice, Antonie Plămădeală, a sesizat, pe bună dreptate: „Tânărului Elie Cristea trebuie, deci, să i se recunoască meritul celei dintâi exegeze adevărate a operei eminesciene”. Antonie Plămădeală aduce şi argumente serioase în acest sens: „Deşi este vorba de o disertaţie academică supusă unor reguli cu privire la întindere, autorul reuşeşte totuşi să prindă toate marile coordonate ale creaţiei eminesciene: limba cronicarilor, limba cărţilor bisericeşti, poezia populară”. De aceea, Cristea „pătrunde în tehnica cuvintelor noi şi încearcă să stabilească o înrâurire asupra sa din partea literaturii germane”. Concluzia lui Elie Cristea este clară: „Dacă n-ar fi fost bolnav, dacă n-ar fi avut decepţii şi dacă nu s-ar fi întâlnit cu Schopenhauer şi cu budismul, Eminescu ar fi putut fi pentru români ceea ce este Dante pentru italieni” (A. Plămădeală - Pagini dintr-o arhivă inedita, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, pag. VIII-IX). Ceea ce surprinde însă şi mâhneşte, în acelaşi timp, este că nici acum, după 160 de ani de la naşterea „Luceafărului poeziei româneşti”, Poetul Naţional Mihai Eminescu, niciunul dintre istoricii şi criticii literari contemporani nu aminteşte de această primă exegeză completă despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Doar Elena Stan aminteşte că lucrarea lui Elie Cristea „este prima monografi e în adevăratul sens al cuvântului asupra lui Eminescu” (Elena Stan - Poezia lui Mihai Eminescu în Transilvania, 1966, pag. 117). Iar ceva mai târziu, Gheroghe Bulgar constată că Elie Cristea „dovedeşte pasiune literară, erudiţie de istoric al culturilor, capacitate critică remarcabilă (…) bune informaţii asupra drumului atât de sinuos al marelui poet” (Gheorghe Bulgar - O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Elie Cristea, din 1895, în „Telegraful Roman”, nr. 25-26, din 1981).
Aceasta în ciuda faptului că istoria şi critica literară contemporană au acceptat şi chiar au preluat multe din ideile pe care le-a lansat Elie Cristea, precum: „şcoala în care s-a format Eminescu a fost poezia populară… simplă, sinceră, naturală, plină de învăţăminte” (poezia de inspiraţie folclorică şi chiar poezia fi lozofi că); „spiritul critic al poetului” (poezia socială); „spiritul satiric şi zefl emitor faţă de poezia fără conţinut, lipsită de ideal şi scrisă într-un limbaj stâlcit” (poezia socială şi fi lozofi că), ca şi infl uenţa schopenhaureană, care a devenit „hrană sufl etească pentru inima lui îndoielnică”, astfel că „Eminescu s-a întors acasă afectat de fi lozofi a lui Schopenhauer, de care până la moarte n-a mai scăpat de infl uenţa ei”. De asemenea, se acceptă prezenţa sentimentului patriotic, în multe dintre poeziile eminesciene (Excepţie face, între alţii, H. Patapievici - care în niciun caz nu poate fi socotit critic şi istoric literar, ci doar unul dintre „omuleţii patibulari” care a avut neruşinarea de a-l numi pe marele poet „cadavrul nostru din debara”!), „numai că poetul nu strigă în gura mare că îşi iubeşte ţara, fi indcă nu a fost autor de vorbe goale. În schimb, el s-a străduit din tot sufl etul pentru progresul poporului său, pe care îl iubea cu o dragoste nemărginită. (…) Există oare în toată lirica românească o poezie care să se compare cu ,,Doina” lui Eminescu? ... Pot spune cu tărie că nu! (…) Care român nu cunoaşte acest poem, cine nu l-a admirat şi nu s-a simţit însufl eţit, citindu-l?”.
Concluzia finală la care ajunge Elie Cristea este cât se poate de adevărată şi chiar actuală: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi. Poetul francez Hertrat B. J., a spus: ,,Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi fost cel mai mare poet al epocii, al acestui secol” (Elie Cristea - Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, ediţie îngrijită, prefaţată şi postfaţată de Ilie Şandru, Ed. Tipographic, M. Ciuc, 2000, pag. 124).