La Chişinău, Gâlceava politică a umbrit frumoasa sărbătoare naţională „Limba noastră cea română”

Am avut bucuria să particip, alături de profesorul Vasile Stancu, la frumoasa sărbătoare naţională a românilor de peste Prut „Limba noastră cea română”, din 31 august 2013, devenită, în sfârşit, sărbătoare naţională a tuturor românilor, prin Legea nr. 53/2013, votată de Parlamentul României.
Dar înainte de a scrie despre ceea ce s-a întâmplat anul acesta, la Chişinău, cu ocazia acestei sărbători, vreau să rescriu, ca un fel de prolog, filele din „Jurnalul de Basarabia” (Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011), referitore la ziua de 31 august 1990, din aceeaşi Capitală.
Vineri, 31 august 1990. Prima aniversare a sărbătorii naţionale „Limba noastră cea română”. Este ziua în care, în urmă cu un an, la 31 august 1989, românii basarabeni şi-au recâştigat, prin lege!, dreptul la Limba Română, ca limbă oficială a ţării, şi la alfabetul latin.
Odată cu înălţarea soarelui pe bolta senină a Chişinăului, încep să răsune dangătele clopotelor Catedralei centrale şi de la celelalte biserici ale marelui oraş. Ascultându-le, nu poţi să nu trăieşti un sentiment de înfiorare, dar şi de imensă bucurie. Bat clopote, chemând poporul la marea sărbătoare! Bat clopote, vestind mulţimilor evenimentul istoric la care vor fi martore!
Străzile Chişinăului sunt inundate, pur şi simplu, de mulţimile imense, adevărate fluvii vii, fluturând sute şi sute de drapele tricolore, îndreptându-se spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. Aici s-a decretat, în urmă cu un an, că Limba Română a redevenit limba oficială în Republica Moldova, iar scrisul latin veşmântul ei firesc.
În scurtă vreme, marea piaţă a devenit neîncăpătoare pentru sutele de mii de români basarabeni veniţi din toate colţurile ţării. Peste mulţime flutură sute de drapele tricolore: roşu, galben şi albastru - „este steagul nostru sfânt”!, şi răsună până departe cele mai îndrăgite cântece ale poporului nostru, ce se cântă „de la Nistru pân’ la Tisa”! Mulţimile ascultă, cu emoţie, rugăciunile pe care IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu un numeros sobor de înalţi prelaţi şi preoţi, de pe cele două maluri ale Prutului, le înalţă spre Stăpânul lumii, al Cerului şi Pământului. Iar deasupra mulţimilor din piaţă, peste dangătele clopotelor, se înalţă cuvintele biblice: „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”!
Mulţimea, în frunte cu înalţii prelaţi, se îndreaptă apoi spre Parcul Naţional, la marginea căruia se consumă primul mare moment al acestei zile istorice: dezvelirea şi sfinţirea statuii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Odată cu căderea pânzei, marele voievod al Moldovei apare în toată măreţia sa, privind de la înălţimea celor 18 metri mulţimea care începe să aplaude minute în şir. Ştefan ţine în mâna stângă, ridicată deasupra capului, crucea sfântă - simbolul creştinătăţii, iar în mâna dreaptă vestita sa sabie, cu care a băgat groaza în atâţia duşmani. Urale puternice răsună din toate părţile, iar peste ele se înalţă glasul puternic al domnului Ion Ungureanu, ministrul Culturii şi Cultelor din Republica Moldova: ,,Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta / Las’ Arhimandritului, / Toată grija schitul / Lasă grija sfinţilor / În seama părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-o-ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău! / Tu te-nalţă din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând. / De-i suna din corn o dată / Ai s-aduni Moldova toată. / De-i suna de două ori, / Îţi vin codrii-n ajutor, / De-i suna a treia oară, / Toţi duşmanii o să piară, / Din hotare în hotare - / Îndrăgi-i-ar ciorile / Şi spânzurătorile”.
Înălţată aici, la Chişinău, în inima Basarabiei, la hotarele căreia se înalţă şi acum vestitele cetăţi ale marelui voievod: Hotinul, Soroca, Orheiul, Tighina şi Cetatea Albă, statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt are valoare de simbol. El stă parcă şi azi de strajă, ca o pavăză de nădejde, la marginile răsăritene ale românismului.
De partea cealaltă a marii pieţe, în faţa Arcului de Triumf, de o parte şi de alta a scenei, pe două coloane romane, sunt înscrise literele alfabetului latin, spre a fi astfel şi ele martore la acest mare moment istoric. Pe scenă, poetul Nicolae Dabija, preşedintele Societăţii „Limba noastră cea română”, rosteşte, în faţa poporului, jurământul de a milita neobosit pentru propăşirea Limbii Române, pentru îmbogăţirea şi înălţarea ei, astfel încât să devină cu adevărat „un şirag de piatră rară, pe moşie revărsată”.
Pe scenă s-a derulat apoi un grandios spectacol susţinut de artişti şi formaţii artistice folclorice din toate ţinuturile româneşti. A fost primit cu aplauze furtunoase grupul restrâns al Cenaclului „Flacăra”, în frunte cu poetul Adrian Păunescu, ca şi fiecare din cântecele interpretate, cunoscute şi îndrăgite şi aici: „Imnul lui Ştefan cel Mare”, „Nu uita că eşti român”, „Rugă pentru Basarabia” etc..
În finalul acestui înălţător spectacol, la lumina reflectoarelor, într-un peisaj de basm, şi-a făcut apariţia, într-o caleaşcă aurită, Limba Română, în chip de domniţă, îmbrăcată în straie strălucitoare, flancată de călăreţi falnici, în costume naţionale. Dar nimeni nu putea să-i fie o pavăză mai bună decât însuşi marele voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, care o urmează, călărind pe faimosul său armăsar alb, Catalan, avându-i alături pe toţi vitejii săi căpitani, împreună cu care a luptat şi a biruit în memorabilele bătălii de la Orbic, Chilia, Cetatea Albă, Lipnic, Baia, Războieni, Podul Înalt etc.. În faţa mulţimii, Ştefan a rostit cuvintele profetice, rămase ca un testament pentru generaţiile viitoare: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe…, că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor!”...
Apoi, seara, în marea piaţă, s-au încins horele şi sârbele româneşti, în care s-au prins mii şi mii de oameni, îndemnaţi de sunetele vesele ale viorilor şi celorlalte instrumente muzicale ale „Lăutarilor” lui Nicolae Botgros. Niciodată nu am văzut ceva mai grandios şi mai impresionant ca acel spectacol, care nu a contenit până târziu în noapte. Şi acum, după ani, când rescriu aceste însemnări, revăd cu ochii minţii acea noapte feerică în care românii basarabeni şi-au sărbătorit limba lor cea română, care a fost, atâta timp „strâmbată de farisei, de lepre, de năluci”!

În timp ce politicienii fac declaraţii demagogice patriotarde, românismul moare în Basarabia!

Aşa a fost în 1990. Am avut de atunci prilejul să particip la aproape toate ediţiile ce s-au derulat de-a lungul anilor. Am trăit, alături de fraţii noştri din Basarabia, momente de bucurie şi de înălţare spirituală, dar şi multe momente de tristeţe şi mâhnire. Şi asta pentru că, după cum se ştie, comuniştii care au acaparat puterea, prin minciuni de tot felul, au anihilat în bună parte victoriile obţinute de românii basarabeni în 1989. Între acestea a fost şi cea privitoare la Limba Română, devenită, arbitrar şi fals, „limbă moldovenească”. Aşa s-a făcut ca, în anii ce au urmat, înălţătoarea sărbătoare naţională „Limba noastră cea română”, din 1990, să devină o simplă sărbătoare populară, botezată „limba noastră”. Din acest hibrid, înţelegea fiecare ce dorea.
Comuniştii lui Voronin, între care sunt destui români cu mintea şi cu sufletul aflate într-o pierzanie totală, mancurtizaţi, rătăciţi de neamul lor românesc, ajunşi la putere, aflaţi în solda Moscovei, au impus cu forţa regulile şi dispoziţiile primite de la imperialii moscoviţi, care nu pot concepe ca fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească să se desprindă de sub cizma ocupaţiei sovietice, spre a se alătura familiei popoarelor europene.
Însă, odată deşteptată conştiinţa de neam şi de limbă a unui popor, greu mai poate fi aceasta sugrumată, înăbuşită. Prea multe şi prea grele au fost suferinţele poporului basarabean, care „mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi (N.N. Durnovo - Politica panslavistă rusă, 1908). Fiindcă, aşa cum au crezut înaintaţii lor, cei din 1918, că „mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară” şi „toată nădejdea noastră ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români” (România nouă, nr. 8/1918), aşa cred şi generaţiile de azi, întregul tineret român basarabean fiind convins că „a venit vremea ca neamul nostru să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui, pentru limba noastră cea dulce. Cultura, limba, şcoala noastră de acum înainte trebuie să se unească pe veci şi nedespărţiţi vrem să rămânem până la sfârşitul sfârşitului”. Nu întâmplător tinerii basarabeni poartă, cu mândrie, tricouri inscripţionate „Basarabia e România”!
Cu toate acestea, la Chişinău bat, din păcate, vânturile reci şi periculoase ale dezbinării. Gâlceava politică îşi pune amprenta negativă peste toate manifestările ce se organizează acolo, umbrind chiar şi această frumoasă sărbătoare naţională, „Limba noastră cea română”. Dacă în 1990 străzile Chişinăului au fost inundate de mii şi mii de oameni, transformându-se în adevărate fluvii vii, acum, la ora 10, când era programată depunerea de coroane şi jerbe de flori la statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, în Piaţa Marii Adunări Naţionale abia erau câteva grupuleţe izolate, iar mulţimea era adunată la marginile pieţii, fiindcă accesul în piaţă era interzis de poliţie. Nu puteam deloc pricepe de ce. Aveam să aflu că grupuleţele acelea dinspre Casa Guvernului, erau constituite din cei de la putere, din cei din opoziţie, din membrii unor partide politice etc.. Ei urmau să depună florile în linişte, să nu fie deranjaţi. Şi astfel, rând pe rând, într-o tăcere de mormânt, au depus florile şi au plecat, fără să rostească cineva vreun cuvânt despre semnificaţia sărbătorii „Limbii noastre cea română”.
Abia pe Aleea Clasicilor Literaturii Române, din Parcul Naţional, pe o scenă improvizată, preşedintele Uniunii Scriitorilor, Arcadie Suceveanu, a rostit câteva cuvinte în faţa celor adunaţi acolo, din care lipseau nume importante ale scriitorilor basarabeni, în frunte cu academicianul Mihai Cimpoi. Aşa este mai nou: unde merge Arcadie Suceveanu, nu merge Mihai Cimpoi şi…viceversa! Mai mult, chiar şi poetul Nicolae Dabija, redactorul-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta” a căzut în dizgraţia unora. Aşa s-a întâmplat şi la mormântul lui Grigore Vieru, unde s-a făcut un parastas pentru pomenirea marelui poet şi s-a sfinţit monumentul ridicat la mormântul acestuia. În timp ce se desfăşura acest moment, organizat de Primăria Chişinăului şi de familia poetului, nu departe răsunau difuzoarele unei alte manifestări, al cărei scop nu era altul decât să bruieze manifestarea de la mormântul lui Grigore Vieru!
Am luat parte, în după-amiaza aceleaşi zile, la un simpozion dedicat predării Limbii Române, organizat de Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Au fost dezbătute multiple aspecte ale predării acesteia în şcolile din Basarabia. Probleme multiple şi grele, pricinuite de lipsa manualelor corespunzătoare, devenite instrumente de tortură pentru elevi, ca de altfel şi la noi, fiind încărcate cu multe noţiuni abstracte şi încâlcite, prin care autorii lor urmăresc să-şi etaleze multiplele lor cunoştinţe filologice şi nicidecum ca manualul să fie un instrument de lucru pentru elevi, prin cea mai elementară cerinţă: accesibilitatea; prin lipsa cadrelor calificate şi bine pregătite şi a tot felul de aşa-zise reforme de ,,modernizare” a învăţământului.
A fost lansat, cu acest prilej, şi numărul din acest an al revistei „Limba română”, o publicaţie ştiinţifică de prestigiu, pe care Casa Limbii Române din Chişinău o editează de mulţi ani. În paginile sale se regăsesc studii şi creaţii literare ale românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Se pare, însă, că anul 2013 este unul cu ghinion, fiindcă publicaţia se află pe patul de moarte, cum se spune. Au fost tipărite doar trei exemplare, din banii redactoruluişef, profesorul Alexandru Bantoş, spre a putea fi lansată ediţia. Dumnealui m-a informat că a ajuns demult la fundul sacului, cei de la Casa Limbii Române trăind din... suc propriu! Nu au mai primit salariul de vreo două, trei luni! Moare Casa Limbii Române, moare şi revista „Limba Română”!
Instituţia aceasta, Casa Limbii Române, ca şi revista „Limba Română”, s-au născut imediat după anul 1990, ca o expresie a marilor victorii obţinute atunci de românii basarabeni, care au consfinţit Limba Română ca limbă oficială în Republica Moldova. De-a lungul timpului, în anii ce au urmat, chiar dacă liderii comunişti, veniţi la putere, au tras cu buretele peste această victorie, atât Casa Limbii Române, cât şi revista „Limba Română” au reuşit să supravieţuiască, chiar dacă au fost lovite din toate părţile de vânturi potrivnice. „Acum, când au venit ai noştri la putere, adică cei care se declară patrioţi, puşi în slujba intereselor poporului, declarând că vor să ne conducă spre Europa, am crezut că am scăpat spre liman şi nu vom mai avea de înfruntat atâtea greutăţi ca pe vremea comuniştilor. Din păcate, nu este deloc aşa, din contră, am intrat în cea mai neagră perioadă din existenţa noastră de până acum. Nimeni nu ne mai ajută cu nimic. Nu mai sunt bani nici dincolo, nici dincoace de Prut. Doar promisiuni. Iar noi cu promisiunile nu putem trăi, ne ducem în mormânt!” Aşa mi-a spus profesorul Alexandru Bantoş. Şi, ascultându-l, mi-am amintit de nesfârşita demagogie patriotardă ce se face şi în Basarabia, şi în România, legată de dorinţa de a aduce Basarabia acasă. Asta în timp ce la Chişinău trage de moarte o revistă, „Limba Română”, care ar trebui să ajungă în toate şcolile din Basarabia, dacă nu cumva şi în cele din România!

Categorie: