Lăsaţi-ne Mioriţa în pace! (II)

Detractorii

În articolul pe care l-am dedicat Mioriţei, într-un prim episod, găzduit de publicaţia noastră la pagina rubricii „Tradiţii” (vezi „Condeiul ardelean”, Anul XIV, Serie Nouă, nr. 382 (417), 28 iunie - 11 iulie 2019, p. 13, articol accesibil şi online: http://www.condeiulardelean.ro/), am subliniat faptul că Mioriţa reprezintă, mai presus de orice, unul dintre miturile fondatoare ale spiritualităţii Poporului Român, precum şi o pregnantă marcă identitară a lui. După ce, în respectivul articol, am făcut o introducere sumară în universul vast al Mioriţei, de la studiile etnologice savante până la interpretările metafizice şi de la scrierile filosofice până la nivelul lecţiilor de manual, iată că am ajuns, în materialul de faţă, să poposim în zona derizoriului şi a subculturii de mase, nefrecventabilă pentru oamenii de cultură oneşti, dar care este atât de favorabilă celor care „înoată” în apele tulburi ale relativismului, demitizării, contestării, devalorizării, minimalizării şi destructurării reperelor fiinţei spirituale româneşti.
Incultură. Incompetenţă. Impertinenţă. Frustrare. Prostie. Reavoinţă. Răutate. Manipulare. Cam acestea sunt doar câteva dintre „trăsăturile de caracter” ale celor care suferă de „complexul Mioriţa” şi nu scapă niciun prilej de a-şi exhiba, prin diferite mijloace media, stereotipurile şi clişeele strâmbe de gândire, carenţele de cultură, dispreţul şi ura lor faţă de valorile naţionale şi tradiţionale româneşti.
Dar cine sunt aceşti (foarte puţin numeroşi, dar foarte „vocali”) vrăjmaşi ai Mioriţei? Internetul oferă posibilităţi multiple în privinţa realizării unor cercetări complexe. Să facem o „căutare”, aşadar. Vom porni de la cele mai recente aberaţii politicianiste şi vom ajunge, înapoi în timp, la alte păreri improvizate şi „aruncate” suveran de la înălţimea unui personaj cu un parcurs al ideilor discutabil, dar cu pretenţii de geniu intelectual care-şi arogă virtuţi formatoare şi transformatoare ale conaţionalilor.
În luna mai 2019, în pragul alegerilor europarlamentare, liderul PNL, Ludovic Orban, a opinat, în cadrul unei întâlniri electorale: „Avem o poezie, Mioriţa, vă spun sincer că susţin să fie scoasă din programa şcolară. Nu numai fatalismul care există şi faptul că un om, deşi este înştiinţat că o să i se întâmple ceva rău, nu face nimic, mai sunt şi alte lucruri care nu cad bine. Sunt nişte chestiuni acolo care intră în subconştientul copilului care învaţă această poezie, care reflectă o mentalitate contrară unei societăţi care trebuie să evolueze, care trebuie să se dezvolte, care trebuie să bată cărări nebătute, trebuie să recupereze un decalaj moştenit nu din cauza noastră” (platforma online Activenews, joi, 16 mai 2019: https://www.activenews.ro/stiri/Ludovic-Orban-deranjat-de-%e2%80%9efatal...). Într-un răspuns care nu s-a lăsat prea mult aşteptat, istoricul şi eseistul ieşean Mircea Platon (într-o postare pe pagina personală de faceboock, din 16 mai 2019) denunţă acest derapaj periculos de gândire schematică şi îngustă a celui poreclit Sică Mandolină („prietenii ştiu de ce!”), denunţând în primul rând evidenţa că „un lider politic care s-a oprit la interpretarea Mioriţei pe care i-a servit-o şcoala acum 40-45 de ani e un lider politic nul”. De la început, Mircea Platon observă cu iritare că „iar a început demenţa cu Mioriţa”, reiterând caracterul ciclic al acestor atacuri. S-ar putea considera că se acordă prea multă atenţie opiniilor improvizate de acest lider de mucava al politicii autohtone, dacă acestea nu ar reflecta banalităţile cu pretenţii care sălăşluiesc printre amintirile politicianului, privitoare „la un text studiat acum 45 de ani”. De altfel, observă cu îndreptăţire Mircea Platon, acest „lider politic care demonstrează fie că nu s-a mai gândit deloc la liniile de forţă ale culturii române, fie că nu e în stare să vină cu nimic nou atunci când se sforţează să gândească”; este „un lider politic incapabil să găsească valenţe noi, personale, într-un text precum cel al Mioriţei, într-un mit adică, e un creier plat, incapabil să facă faţă în mod creator la provocările pe care i le pune viaţa politică a unui stat precum România. România e prea mică pentru a-şi permite să aibă în frunte creiere nule, minţi banale”. Referindu-se direct la Mioriţa şi la stereotipurile de gândire care vizează „fatalismul românesc”, Mircea Platon conchide, în acest răspuns tranşant şi categoric, că „fatalismul românilor nu e rezultatul studierii în şcoală a Mioriţei, un monument al culturii păstoreşti din care a răsărit neamul nostru, ci al monopolului pus pe vieţile noastre şi pe această Ţară de minţile de mucava ale liderilor noştri politici”.
Alt exemplu ne poartă înapoi în timp în anul 2011, atunci când Mihail Neamţu, care se autodefineşte drept „scriitor, om politic şi intelectual de dreapta din România” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Neam%C8%9Bu#cite_ref-1), a publicat pe platforma online contributors.ro un eseu pompos intitulat: Despărţirea de Mioriţa. Viciul şi imperativul înnoirii (http://www.contributors.ro/cultura/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-vici...). Ceea ce-l preocupa pe „intelectualul de dreapta”, pe licenţiatul în teologie ortodoxă (la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca), pe absolventul de master în patristică (la University of Durham din Marea Britanie) şi pe doctorul în teologie (la King's College din Londra) Mihail Neamţu, chiar în ziua de Crăciun, a prăznuirii Naşterii Domnului, nu constituia nicidecum vreo meditaţie teologică asupra semnificaţiei şi importanţei acestei sărbători creştine în conştiinţa Poporului Român, ci era o ciudată şi dezarticulată „reflecţie” asupra faptului că „afecţiunea românească pentru Mioriţa şi pasivitatea faţă de vestea morţii vorbeşte despre un anumit mod de-a înţelege timpul”, cu trimitere directă la resemnarea şi pasivitatea românilor, prin acea „tristeţe mioritică”, tipuri mentalitare cu impact politic şi social, de care se face vinovată, bineînţeles… Mioriţa. Consider că este necesar să citez câteva exemple din gândirea „intelectualului de dreapta” Mihail Neamţu, care propune o „altă atitudine, mai realistă sau chiar tranzacţionistă”: „De ce nu un cowboy ironic sau un neguţător isteţ? La ce bun idolatrizarea păstorului temător? Să ne întrebăm ce înţelege un copil de zece ani când aude prima oară, la gimnaziu, despre Mioriţa? […] Întrebarea cheie este alta: de ce baciul nu vede alt viitor istoric - alegând în schimb raptul cosmic? De ce Mioriţa nu vine cu soluţii?”. Din acest punct, autorul deviază discuţia înspre direcţia dorită: vina ontologică a românilor pentru că au „ales mai curând oiţa năzdrăvană în locul curajului şi al simţului pentru dreptate”; de aici rezultă, în opinia sa, şi „eşecul construcţiilor noastre politice şi debilitatea socială”. Vina pentru toate tarele Poporului Român este a ciobanului mioritic (personificare a poporului), care „în locul libertăţii a ales moartea şi aneantizare impersonală”, iar „în locul apărării proprietăţii, renunţă la luptă”. După rechizitoriu urmează sentinţa, mai întâi dubitativă, apoi implacabilă: „Să ne întrebăm: mai este actuală Mioriţa dacă vorbim despre viitor? [...] «Concepţia pastorală despre lume şi viaţă» nu te ajută să evoluezi în cadrele instituţionale ale veacului nostru (cu tot ceea ce înseamnă acţiune, competiţie şi globalizare)”. Ceea ce urmează este pur şi simplu aberant, precum un delir ficţional: Mihail Neamţu sugerează că „dacă în locul baciului moldovean (peregrin şi anonim) am fi brodat pe tema libertăţii (visul american din perioada 1650-1800), nu am fi elogiat poate determinarea, voinţa şi simţul misiunii? Cum să pregăteşti câmpul de luptă evocând plânsul Mioriţei? N-a omorât aplecarea spre meditaţia nevolnică şi simţul pentru abordarea frontală, pentru reacţia directă şi hotărâtă?”. Imediat, exaltarea patologică a autorului ajunge la paroxism: „Reveria pastorală în faţa decesului prematur e poate mai seducătoare decât reacţia prompt-masculină a unui şerif dotat cu revolver şi muniţie (din raţiuni legitime de auto-apărare). […] Poate că înlocuirea ciobanului cu şeriful ar fi împiedicat colectivizarea satelor după 1947”. Concluzia cade abrupt, sec şi instantaneu, ca un cuţit de ghilotină: „Mioriţa - ca arhetip sau metaforă - nu trebuie câtuşi de puţin clonată, ci eutanasiată”. După tot acest delir, identităţile multiple ale personalităţii scindate din persoana fizică a lui Mihail Neamţu intră în contradicţie şi în competiţie una cu cealaltă: „scriitorul şi intelectualul de dreapta” lasă loc „omului politic” Mihail Neamţu, care încheie vizionar şi hotărât: „Viitorul aparţine celor care, prin moderaţie şi maturitate, sprijină acţiunea concretă pe plan politic şi social - crescând astfel cota de piaţă a cetăţenilor activi, liberi, creativi şi responsabili”.
Răspunsul la aceste rânduri „halucinogene” şi toxice venea, în acele zile ale anului 2011, prompt şi hotărât, demontând punctual această înşiruire de elucubraţii, tot din partea lui Mircea Platon: „Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei în favoarea slăvirii unui erou tranzacţional e un om josnic, un Irod. Oricine cheamă la eutanasierea Mioriţei pentru a putea pune în loc mitul „şerifului” e un analfabet cultural, un nerod care nu înţelege nici ce citeşte, nici ce trăieşte (Mircea Platon, Mioriţa, Irozii şi Nerozii, https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-iroz...).
Dar, despre răspunsurile la aceste aberaţii şi despre alte chestiuni legate de „eutanasierea” Mioriţei, într-un episod viitor.
(va urma)

Categorie: