Luptând să trăiască - Neluţu Rusu şi povestea sa

De vorbă prin Voineştii Covasnei

Majoritatea dintre noi, trăitori ai oraşelor şi satelor secolului al XXI-lea, ducem o viaţă aşa de aproape de case, drumuri, electricitate ori magazine, încât a ne descurca măcar câteva zile fără toate acestea ni se pare o aventură de film pe care doar s-o privim am vrea. Ni se pare că putem controla totul, că avem toată puterea în vârful unei chei, în rotunjimea unui buton, în tasta unei telecomenzi.
Numai că uneori - rar, într-adevăr - natura ne arată că măreţia ei poate fi şi duşmănoasă, ostilă, fatală chiar. Un cutremur, o inundaţie, un incendiu ne pot demonstra cât de fragili suntem. Că suntem! Dar aceasta-i doar prima lecţie a naturii; mai apoi, putem vedea ce nebănuite resurse are fragilul om, ce imens efort de solidaritate umană se poate face pentru a întoarce sorţii potrivnici. Un astfel de episod doresc să vă relatez azi: omul luptând pentru supravieţuire.
Cu câţiva ani în urmă, o veste a cutremurat comunitatea din Voineştii Covasnei: unul dintre ai noştri s-a pierdut în munţi. Era iarnă, era frig, el era de negăsit. Oameni ai munţilor, voineştenii s-au organizat în echipe de căutare: rude, prieteni, pădurari, muncitori în exploataţii forestiere. Au trecut câteva zile de nelinişte şi căutări fără rezultat, până când a venit vestea îmbucurătoare: Neluţu Rusu (foto) a fost găsit, este în viaţă şi a fost dus la un spital unde i se acordă îngrijirile necesare.
După ce uitarea s-a aşternut peste întâmplare, l-am întrebat pe domnul Rusu prin ce a trecut în acele zile cumplite, singur cu vitregiile naturii, în creierii munţilor. I-au dat lacrimile. Mi-a spus că are acasă un caiet în care şi-a scris povestea. Şi că îmi dă permisiunea de a arăta aceste rânduri şi cititorilor ziarului „Condeiul ardelean”:

„Era 4 decembrie 2010. Aveam grijă de câţiva cai care făceau prestaţii forestiere. Era sfârşit de săptămână, o zi urâtă. Fiind în apropiere de Staţia Meteo Lăcăuţi, am zis să fac o plimbare până acolo. Am încălecat pe o iapă şi am plecat în excursia fără sfârşit.
Cam o oră am făcut din Mănişca Mare până la Lăcăuţi. Aici era meteorologul de serviciu, am stat vreo două ore de vorbă, ne-am şi cinstit cu trei păhărele de vin. Apoi am plecat, să mă întorc la treaba mea. De lângă staţia meteo am vorbit la telefon cu soţia.
Bătea vântul, tare, cu zăpadă, ceaţă până în pământ. Mergeam cu iapa de căpăstru, eu înainte, ea, după mine. La un moment dat, din cauza vântului şi a frigului, nu mai venea după mine, aşa că m-am gândit să-i dau drumul şi să o iau de la urmă. Am ajuns în vale. Am dat de o apă curgătoare, de o pădure de brad tânăr, în care iapa a fugit, din cauza frigului.
Am luat-o pe firul apei, crezând că este pârâul care curgea pe la grajdul meu din Mănişca. Am mers, am tot mers, dar nici în ziua de azi, 24 februarie 2011, când scriu (data la care Ioan Rusu a scris aceste rânduri - n.n.) nu am mai ajuns la grajdul, cabana şi la caii mei. Când am văzut că merg în zadar, mi-am dat seama că m-am rătăcit şi am intrat puţin în panică. Am luat-o la dreapta, la stânga, cu gândul să găsesc drumul cel bun.
Văzând că seara se lasă peste mine şi nu mai am altă scăpare, în zăpadă până la brâu, ud şi înfometat, mi-am făcut Sfânta Cruce şi m-am rugat la bunul Dumnezeu să nu mă lase şi mi-am continuat drumul. Un loc mlăştinos, urât şi anevoios. Aveam impresia că nu o să ajung niciodată, nicăieri.
Într-un târziu, înserase de-a binelea, îngândurat, am dat de o cocioabă veche, părăsită, o fostă cabană de muncitori. Ca să ajung la acel adăpost, trebuia să trec valea. Nu am avut altă soluţie decât să o iau prin apă, crezând că este mică. Astfel, m-am udat şi mai tare, până din sus de genunchi. Am intrat în cabana părăsită, unde m-am bucurat, cât de cât, că are uşă şi nu mă mănâncă lupii. Neavând chibrituri să fac focul, să-mi usuc hainele, am găsit o folie de naylon cu care m-am învelit într-un colţ al cabanei, unde am stat şi mi-am frecat picioarele, ca să nu îmi îngheţe de tot. Am stat toată noaptea şi am ascultat cum bătea vântul. Simţeam murmurul morţii cum mă cuprindea.
A doua zi, când s-a crăpat de ziuă, nemaiavând cizme, că a trebuit să le tai ca să le dau jos din picioare, mi-am legat naylonul cu care mă învelisem noaptea şi mi-am făcut încălţări din el. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am plecat iarăşi la drumul cel orb, să-mi găsesc caii.
M-am întors în locul unde lăsasem iapa, dar a fost în zadar. La un moment dat, am mers pe partea stângă a coastei, să ies la deal, în vârf, să mă pot orienta, poate văd Lăcăuţiul sau intră semnal la telefon, dar toate astea s-au dovedit a fi doar vise. Am coborât coasta pe un pârâiaş, m-am trezit că am ajuns tot de unde am plecat. Tot umblând şi căutând şi strigând, cu gândul că poate mă aude cineva, am auzit clopotul iepei, m-am luat după el şi am găsit-o. M-am bucurat tare, gândindu-mă că este bine că nu mai sunt singur.
Am prins iapa, am încălecat-o şi am plecat din nou, să caut o ieşire. În stânga, drumul s-a înfundat, a început pădurea cu pâraie încurcate. Zăpada era mare, iapa tot cădea, că erau multe gropi. Înfometaţi amândoi, negăsind nicio scăpare, am luat firul apei, cu gândul că aceasta duce în vreun sat. Zăpada până la burta iepei, apa mare, pădurea urâtă… am mers până când a înserat, când călare, când pe jos, că trebuia să descalec în unele locuri, că iapa se speria de apă. Am tot mers, până am dat de o cabană de pădurari. Fiind foarte slăbit, m-am gândit că dacă mă dau jos de pe iapă şi nu pot să sparg cabana ca să intru la adăpost, muream în noaptea aia. Nu m-am încumetat să descalec, că nu mai aveam putere să mă sui călare din nou. Am mai orbecăit, şi am văzut o cabană mai mică, ce avea alături un grajd de boi. Acolo am descălecat, am băgat iapa în grajd. Cum mă chinuiam să sparg lacătul cabanei, am văzut nişte haine agăţate într-un cui, în buzunarul lor am găsit cheia. Am descuiat şi am intrat.
Spre norocul meu, am găsit înăuntru sobă, câteva lemne, o sticlă de motorină. Am făcut focul şi m-am învelit cu două pături de acolo. Era în cabană şi o găleată de cinci litri cu apă şi o cutie cu zahăr, acestea fiind hrana mea. Asta se întâmpla duminică seara.
Mai era în cabana aia, într-un cui, o icoană cu Domnul Iisus Hristos, la care m-am rugat în tot acest timp, cât am stat în căbănuţa aia pierdută în mijlocul pustietăţii. A trecut ziua de luni. Fiind 6 decembrie, Sfântul Nicolae, nu a venit nimeni. A trecut şi marţea, iarăşi nu a venit nimeni să mă salveze din calvarul în care eram. Marţi, pe la prânz, necheza iapa de sete. Nu mai aveam apă în găletuşă. Nu m-am putut răbda şi, în patru labe, târâş, cum am putut, am ieşit şi i-am dat drumul iepei să meargă la apă şi mi-am umplut şi eu găletuşa cu zăpadă, să am de sete, căci apa era departe şi eu nu mai puteam merge. Picioarele nu mă ajutau, din cauza degerăturilor. Erau umflate ca găleata şi mă dureau cumplit.
A dat Dumnezeu-drăguţul ca pe înserat să aud voce de om. Am auzit iapa nechezând şi lătratul unor câini. Atunci mi-am dat seama că eram salvat. Şi că am scăpat de moartea cea urâtă ce mă tot pândise din colţul grajdului.
Am strigat şi eu, cât am putut, şi nu vă pot explica ce bucurie a fost în sufletul meu, după atâtea zile, să aud voce omenească. S-au bucurat şi băieţii că m-au găsit în viaţă. Au spart o cabană de pădurar din zonă, au făcut focul şi, cu o pătură, m-au dus şi pe mine acolo, la căldură. Le-am povestit prin ce-am trecut în aceste zile groaznice.
Miercuri dimineaţa, cinci dintre băieţi s-au dus la Staţia Meteorologică de la Lăcăuţi să anunţe găsirea mea şi să sune după ajutor. Pe la ora zece, a apărut în zonă un TAF cu muncitori din Vrancea, din partea Nărujii. Erau la muncă, la exploatarea pădurii. Au rămas şocaţi când le-am povestit ce am păţit. Dar ne-au ajutat cât au putut. Cu una din maşinile lor, venite după lemne, am plecat spre Năruja. Nu am mers jumătate de oră şi s-a rupt roata la maşină. A venit alta, ne-am suit în ea şi am mai mers vreo trei ore. Am uitat să vă povestesc că în acea zonă era un loc unde nu puteai ajunge decât cu TAF-ul sau cu maşini de armată, din alea mari, căci era mlăştinos, un loc foarte rău.
Eram, deci, în a doua maşină, mersesem câteva ore şi atunci am văzut cum se lasă elicopterul SMURD. Echipajul medical m-a împachetat, ne-am îndreptat către cer în câteva minute şi am zburat spre Târgu-Mureş. Cam 40 de minute am făcut, am ajuns şi am intrat direct în aparate şi în tratamente - două luni de zile de durere şi chin. A urmat, în cele din urmă, amputarea a două din cele zece degete pe care le aveam în dotare.
Îi mulţumesc bunului Dumnezeu că totul s-a terminat cu bine. Mulţumesc din suflet personalului medical de la Secţia Chirurgie Plastică Reparatorie de la Spitalul din Târgu-Mureş, care m-a îngrijit, şi tuturor celor care m-au căutat şi au fost lângă mine în tot acest timp.
Vă mulţumesc!”.

Categorie: