M-am săturat de românismul din interes personal

Am intrat în mass-media în toamna anului 1998, atunci când eram doar absolvent de liceu, pentru că aveam numai 18 ani şi jumătate. Adică exagerat de timpuriu, cursurile facultăţii urmându-le în timpul primilor ani de presă. Din acel moment, a mai trăit ziarul judeţean, „Cuvântul nou”, la care lucram, fostul cotidian covăsnean de partid, încă vreo opt ani. În vremurile de acum două decenii, se ştie, am fost unul dintre puţinii tineri care încerca să-şi construiască o carieră în presă la acel ziar, cu bunele şi cu tarele lui. Eu am văzut-o ca pe o şansă, ca pe o oportunitate, şi am fost poate mai perseverent decât alţii, cu nimic mai valoros însă, căci pe-acolo au trecut nişte „nume” care chiar aveau talent. Cu mici excepţii, i-am respectat pe seniorii redacţiei, în frunte cu redactorul-şef (un om de omenie, cum zice o vorbă din bătrâni), pentru că, în definitiv, ei m-au învăţat ucenicia în cele ale scrisului, ale presei. N-aş zice că din prima, mai ales că la început fusesem redactor sportiv, însă odată cu trecerea anilor, şi după ce am mai lucrat pentru scurtă vreme şi la alte ziare judeţene, naţionale şi în televiziune, mi-am dat seama de un aspect esenţial, vital aş spune: că peste tot în Ţara asta românească, dar mai ales în Ardeal, degeaba eşti ziarist, sau preot, dacă nu eşti şi patriot!! Este în van. (Nu intru acum în detalii, căci nu detaliile sunt obiectivul acestor rânduri.) Atunci, când am realizat aceasta, am început să-mi dau liber sentimentelor şi să scriu, fireşte pe lângă cele de zi cu zi, şi presă patriotică, de-o factură luminată a naţionalismului românesc! Şi a venit timpul, în 2006, când am fondat „Condeiul ardelean”, o publicaţie de atitudine, cuget şi simţire românească. De atunci şi până astăzi, nu a existat, cred eu (doar s-o fi făcut-o involuntar), niciun român de bună credinţă, din arealul sud-est transilvan, dar şi din celelalte zone ale României, care să nu fi fost publicat în foaia noastră.
Numai că, între timp, odată cu trecerea anilor, au apărut şi supărările. Am mai prins experienţă, am mai „îmbătrânit” niţel şi, inevitabil, mi-au fost date să le văd multe, ca director de publicaţie şi ca român patriot în inima înlăcrimată a României. Prin urmare, vrând-nevrând, cu timpul am început să mă vindec de naivitatea-mi proverbială. Încet, foarte încet, dar sigur. Şi cum iubesc adevărul, chiar dacă el doare cel mai adesea, nu greşesc atunci când vă mărturisesc faptul că multe aspecte dintre acelea pe care le-am trăit de câţiva ani încoace, în această luptă la care noi îi spunem generic românism, efectiv m-au făcut să mă satur…; asta ca să fiu elegant. Concret, la ce mă refer? La acel românism de faţadă, de paradă, din interes personal, făcut că aşa dă bine în vremurile prezente, că e la modă din nou să fii cu simbolurile româneşti, indiferent că vorbim de steag, de stemă, de costumul popular, mioriţă ori bulzul ciobănesc. Desigur, citind acestea, cârcotaşii or să spună că de ce trebuia să scriu articolul de faţă, că e bine aşa cu simbolurile, că ce, acum asta e problema (?!), că oricum şi ungurii fac la fel. Fac şi ei, aşa este. Iar eu ştiu asta mai bine decât mulţi dintre cârcotaşi, pentru că sunt născut şi crescut aici, între ei, le cunosc limba, cultura, obiceiurile şi neamul. Şi ştiu că se mai şi ciondănesc, numai că apoi se împacă, şi îşi văd mai departe de ţelul comun, antiromânesc, separatist şi revanşard. În plus, aici nu despre ei e vorba. Scriam odată, pe tema aceasta, un editorial cu titlul „Prost nu e cel care mănâncă şapte pâini, ci acela care i le dă”. Aşadar, aici e vorba despre români. Şi nu despre aceia care doar poartă nume românesc (că avem şi exemple dintr-astea destule, le ştim), căci despre ei… subiectul nu mai e demult atât de dureros, că ne-am obişnuit. Nu. Aici fac referire la noua specie de mari români, mai nouă, ăştia cu cărămida, care o fac din pur interes personal. Ei bine, eu unul m-am săturat de românii nesinceri care fac românism din interes personal! Aaa nu, staţi liniştiţi, nu o să vedeţi pe niciunul dintre ăștia care sunt în tot și-n toate, fix ca în Caragiale, să vină şi să vă spună că da, el este unul dintre aceia care o fac dintr-un calcul privat, în urma căruia ţinteşte să fie propulsat direct în vârf, şi că da, şi el este de acord cu alegerile „democratice” prin numire, care se practică pe la noi. Nuu, vedeţi-vă de treabă. Păi tocmai aici e cheia, că, evident, niciunul n-o să recunoască. Dar destui, ca să spun adevărul, aşa o fac. E mult lichelism în românismul acesta de faţadă, de paradă, din interes personal! Atât de mult e interesul şi atât de diferit este ceea ce vedem în spaţiul public faţă de ceea ce este de fapt în viaţa de zi cu zi, încât nu ştiu dacă vreodată o să mi se mai estompeze sentimentele deee… iah!, pe care le simt acum, văzând realitatea. Poate la unii v-am mai spus acestea în particular, rezistând şi vrând ca niciodată să nu le spun public, aşa, de-a dreptul, în ziar, dar acum n-am mai putut, văzând fariseismul care mă înconjoară aproape clipă de clipă. Şi reţineţi, v-o spune unul care n-a avut şi nu are niciun interes personal, care acum câţiva ani era, ca tânăr, pe val „în domeniu”, ca să spun aşa, şi care putea să acceadăăă… fulger căţărându-se pe spinarea românilor, şi care, uitându-se în oglindă, a preferat să facă un pas înapoi tocmai pentru că şi-a dat seama că nu mai poate şi nu mai vrea să ţină pasul cu moda…
Vreau să înţelegeţi foarte bine, dumneavoastră, dragii şi fidelii cititori ai „Condeiului ardelean”, că nu judec pe nimeni. Acesta e resortul Altcuiva. Ci doar că s-a întâmplat că n-am mai putut suporta făţărnicia, ipocrizia, simularea, spuneţi-i cum vreţi, şi atunci mi-am aşternut gândurile pe hârtie, cum probabil ar trebui să o fac mult mai des, dar cum nu pot din alte motive, despre care sper să nu vă fac vorbire niciodată.
Îmi cer iertare, aşadar, tuturor celor pe care i-am supărat cu opinia din acest spaţiu, mai ales celor care s-au simţit.
Hristos S-a înălţat! Glorie eternă Eroilor Neamului Românesc, cunoscuţi şi necunoscuţi! Pace, bucurie şi sănătate tuturor românilor sinceri de astăzi, atâţia câţi mai sunt, dimpreună cu familiile şi cei dragi lor! Şi celor nesinceri la fel! Că mare este Grădina Maicii Tale, România, Doamne, şi puterea şi slava Ta în veac! Amin.

Categorie: