Martie 1990: „Pogromul de la Târgu-Mureş”, o etapă a războaielor psihologice şi de imagine duse împotriva României (I)

„Ar fi foarte folositoare o abordare istorică şi nu polemică despre ce s-a întâmplat la Târgu-Mureş în martie 1990”
(Larry L. Watts)

Parafrazându-l pe Francis Bacon, informaţia - ca instrument al cunoaşterii - înseamnă putere. Ea poate fi pozitivă/folositoare, când este utilizată în mod corect, sau malefică/dăunătoare, atunci când este tratată cu mijloace care îi deturnează sensul. Mai grav, informaţia deturnată poate deveni un factor al operaţiunilor de subversiune prin dezinformare, intoxicare şi manipulare. Nu există niciun risc în a afirma că începând din 1990, tehnicile de subversiune bazate pe operaţiunile mai sus amintite au continuat să fie exersate - ca să folosesc un eufemism - pe seama României.
Modul în care a fost instrumentat conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureş, ce, de ce şi cum s-a întâmplat, este imposibil de înţeles fără o scurtă digresiune teoretică despre mecanismele psihice care stau la baza operaţiunilor de subversiune şi a conceptelor de război psihologic şi de imagine. Pentru început, voi oferi atât o descriere sine qua non a tehnicilor de folosire a „informaţiei deturnate”, cât şi o prezentare a resorturilor psiho-mentale care fac ca ea să pară credibilă.

De la războiul clasic la războaiele psihologice, mediatice şi de imagine

În două volume monumentale: Fereşte-mă, Doamne, de prieteni - Războiul clandestin al blocului sovietic cu România şi Cei dintâi vor fi cei din urmă - România şi sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura RAO, 2011, respectiv 2013, istoricul american Larry L. Watts analizează unul dintre cele mai grave cazuri de intoxicare politică din istoria modernă şi contemporană. Este vorba de acţiunea concertată de a induce liderilor statelor occidentale ideea subversivă că timp de trei decenii, începând cu anii '70 ai secolului al XX-lea, România ar fi fost un „cal troian” al serviciilor de informaţii sovietice şi că independenţa politicii externe româneşti nu ar fi reprezentat de fapt decât o contrafacere menită să înşele lumea democratică occidentală. Autorii acestei intoxicări nu erau nimeni alţii decât serviciile de informaţii ale URSS şi serviciilor acoliţilor acestora din Pactul de la Varşovia.
Conform viziunii lui Larry Watts, în acei ani a avut loc un veritabil „război de asasinare a caracterului personal şi naţional” care este comparabil doar cu aşa numita legendă neagră - denigrarea concertată şi sistematică în secolul al XVI-lea a Spaniei catolice de către ţările protestante şi SUA [Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura RAO, Bucureşti, 2011, p. 714].
Opinia mea, strict personală, este că acest gen de campanie de anihilare a caracterului naţional şi de distrugere a legăturilor de ordin social tradiţional continuă şi în prezent. Pe alte coordonate şi din alte motive, dar continuă, fiind doar o nouă etapă a ceea ce am putea denumi drept un război compozit dus împotriva României cu mijloace neconvenţionale non-militare: psihologice, mediatice, de imagine, dar şi economico-financiare sau logistice.
Încercând să clarificăm termenii, războiul psihologic ar putea fi definit ca: „Acţiune ofensivă deliberată exercitată prin mijloace politice, intelectuale şi emoţionale asupra conştiinţei, a psihicului, moralului şi comportamentului populaţiei sau a forţelor armate adverse” [Serghei Kara-Murza, Manipulaţia soznaniem, Eksmo, Moscova, 2003]. În ceea ce priveşte concepţia războaielor mediatice şi de imagine, ea a „evoluat” prin folosirea, mai nou, a tehnicilor aşa-numitei propagande negre, utilizată până de curând doar ca armă de război [Pier Paolo Pedrini, I manifesti della Grande Guerra. Tecniche persuasive. Carocci editore 2016].
Fără a fi mai puţin eficace decât războaiele militare convenţionale, cele duse cu mijloacele non-militare se dovedesc a fi subversive şi devastatoare în cel mai înalt grad, îndeosebi când acestea sunt combinate. În fapt, acest fel de războaie se pliază perfect unei faimoase definiţii clasice: „Războiul nu este numai un act politic, ci şi instrumentul real al politicii, o continuare a relaţiilor politice, o înfăptuire a acestora prin alte mijloace” [Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, p. 13].

Resorturile psiho-mentale ale tehnicilor de folosire a „informaţiei deturnate”

În urmă cu aproape două milenii, Epictet (55-135), renumit filosof stoic grec, nota: „Oamenii nu sunt afectaţi de ceea ce li se întâmplă în realitate, ci de felul în care înţeleg ceea ce li se întâmplă”.
În anul 1513, Niccolò Machiavelli scria în „Principele” - primul manual de marketing politic: „Arta politicii constă în aceea de a face să se creadă”…
Filosoful englez Francis Bacon, în tratatul său „De Augmentis Scientiarum” (1623), atrăgea atenţia: „Audacter calumniare, semper aliquid haeret” - Calomniind cu îndrăzneală, întotdeauna va rămâne ceva.
Peste încă un secol, un exeget al operei shakespeariene, William Henry Ireland, va releva că „Tendinţa umană este de a îmbrăţişa benevol chiar şi cele mai implauzibile idei atunci când ele sunt în conformitate cu preconcepţiile şi cu preferinţele deja existente” [Loch Johnson, James Wirth, Strategic Intelligence: Windows into a Secret World, Roxbury Pub Co, 2004].
Intuiţiile geniale ale lui Epictet, Machiavelli, Bacon şi Ireland se regăsesc într-o teoremă formulată, în 1928, de sociologul american William I. Thomas, teoremă care, de atunci, îi poartă numele: „Nu este important dacă interpretarea este corectă sau nu - dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, în consecinţele lor acestea se vor manifesta ca reale”. Teorema arată că semenii noştri nu reacţionează doar la situaţiile obiective, ci şi la semnificaţiile pe care le atribuie unor situaţii pe care le cred reale sau despre care pot fi făcuţi să creadă că sunt reale. Bazată pe conceptul definirii de situaţie, teorema lui Thomas este considerată astăzi una din legile fundamentale ale sociologiei.
Într-un articol publicat în 1948, un alt sociolog american, Robert K. Merton, va atrage atenţia asupra repercusiunilor perverse ale falselor definiri de situaţie, acelea care nu sunt reale, dar despre care ei cred că ar fi reale. El a demonstrat că dacă nu sunt combătute prompt şi eficient, acestea dobândesc o forţă interioară de a se consolida şi de a produce efecte. Merton a denumit această forţă „The self fulfilling prophecy” - Profeţia care se realizează prin ea însăşi.
Deceniile scurse de atunci au dovedit din plin că aşa-numitele previziuni autorealizatoare - care devin „adevărate” prin simplul fapt că sunt insistent avansate şi astfel putem fi făcuţi să le recepţionăm ca fiind adevărate - nu sunt simple speculaţii psihologice şi pot avea efecte devastatoare dacă nu sunt combătute. Capacitate falselor definiri de situaţie de a produce efecte prin intermediul „profeţiei care se autorealizează” stă la baza mecanismului psihic al operaţiunilor de publicitate sau propagandă, dar şi a celor de subversiune prin dezinformare şi intoxicare.
Voi folosi ultimele două concepte conform definiţiilor celor mai reputaţi specialişti în domeniu. Vladimir Volkoff, fost consilier al serviciilor secrete franceze, consideră că dezinformarea constă în manipularea opiniilor publicului (naţional şi/sau internaţional) în scopuri politice, folosind „informaţii deturnate”, adică tratate în mod tendenţios, eronate sau de-a dreptul falsificate [Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, de la Calul Troian la Internet, Editura Antet, 2009, p. 20].
Dezinformarea care foloseşte tehnicile propagandei negre ca mijloc de lansare a unor războaie de imagine vizând compromiterea gravă a adversarului prin colportarea de zvonuri insidioase, minciuni deliberate făcute să pară plauzibile sau ştiri false inventate în mod deliberat, poate fi considerată o armă de război. Ţările care practică dezinformarea ca armă de război încredinţează executarea acesteia serviciilor speciale [Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9].
Informaţiile deturnate menite să manipuleze opiniile publicului prin dezinformare sunt răspândite de agenţii de influenţă. Roger Muchielli, o altă autoritate în domeniu, îi consideră pe aceştia „agitatori în stare pură care încearcă, la comanda puterii-origine, să destabilizeze, la modul general, societatea-ţintă adversă” [Mucchielli, Roger, La Subversion - Subversiunea -, C.L.C., Paris, 1976, p. 35].
Agenţii de influenţă sunt racolaţi în general din rândul unor lideri de opinie şi acţionează prin aşa-numitele cutii de rezonanţă: mass-media - presa scrisă şi audio-vizuală -, Internet, reţele de socializare, dar şi prin diverse organizaţii nonguvernamentale sau de lobby.
Procedeul preferat al agenţilor de influenţă este logomahia (cuvânt din greaca veche însemnând „luptă prin cuvinte”), una dintre formele cele mai insidioase ale dezinformării. Urmărind denigrarea, discreditarea inamicului, expunerea sa deriziunii, dispreţului sau ridicolului, logomahia constă în folosirea de formulări care să solicite emoţiile şi care, prin colportare şi promovare sistematică, sfârşesc prin a fi acceptate ca adevărate [Vladimir Volkoff, Dezinformarea - armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9]. Aşa cum voi arăta, formulări precum „pogromul antimaghiar de la Târgu-Mureş”, „bomba cu explozie întârziată” (cu referire la minorităţile maghiare), „fascist” - alipit oricărei noţiuni care trebuie denigrată -, şi altele etc., sunt exemple tipice de logomahie.
În ceea ce priveşte intoxicarea, Vladimir Volkoff arată că „spre deosebire de dezinformare, care vizează un public extins, aceasta este o tehnică care ţinteşte un grup restrâns de factori de decizie şi constă în a-i furniza informaţii eronate pentru a determina acel grup să ia anumite hotărâri favorabile celui care practică intoxicarea” [Vladimir Volkoff, Dezinformarea armă de război, Editura Antet, 2000, p. 9]. Volkoff mai precizează că în timp ce intoxicarea este o tehnică, dezinformarea este o doctrină, fiind rezultanta unei concepţii politice.
(va urma)

Martie 1990: „Pogromul de la Târgu-Mureş”, o etapă a războaielor psihologice şi de imagine duse împotriva României (II)

Motto: E important să ştim ceea ce s-a întâmplat, dar şi mai important este să ştim de ce şi cum s-a întâmplat…

Dorin Suciu
(Târgu-Mureş)

Cum „profeţia se realizează prin ea însăşi” prin dezinformare şi intoxicare

Într-o carte de referinţă - „1989 Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”, ediţia a II-a, Editura Proema, Baia-Mare, 2009, la paginile 45-49, Aurel I. Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad, enumeră 11 note ale Direcţiei Securităţii Statului (DSS) transmise în perioada noiembrie - decembrie 1989. Am selectat, în ordine cronologică, cinci dintre ele:
MApN - Direcţia Informaţii a Armatei - Telegrama 01577 1/09.11.1989 - „Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (...) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă... care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…” [Nota aparţine ataşatului militar la Budapesta].
DSS nr. 00286/11.11.1989 - „După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare…”.
DSS nr. 00262/22.11.1989 - La Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei, François Mitterand, acesta a declarat că: „În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare…”.
DSS nr. 00288/12.12.1989 - Declaraţia preşedintelui Franţei, François Mitterand, la încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg: „În pro¬blema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Un¬garia şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei. (…) Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.
DSS nr. 0610/12.12.1989 - „În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guverna¬mentale de la Budapesta, se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suve¬ran şi neutru - Ardealul - sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.
Citind aceste note ale Direcţiei Securităţii Statului, devine de înţeles de ce unii istorici şi analişti avizaţi consideră că ceea ce s-a întâmplat atât înainte de anul 1989, cât şi după aceea, reprezintă rezultatul unor acţiunile politice exercitate pe fondul unei campanii de aşa-numită propagandă neagră. Exercitarea lor concertată s-a constituit într-un război psihologic şi de imagine ostil statului naţional român, care a urmărit, prin crearea unui context politic şi social încordat la maximum, destabilizarea României, pierderea credibilităţii sale, excluziunea politică şi chiar dezmembrarea sa.
Istoricii Traian Valentin Poncea şi Aurel Rogojan sunt de părere că evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş ar trebui interpretate din perspectiva creării unor subversiuni care să provoace „stări de tensiune, compromiterea, izolarea, marginalizarea şi atacul economic asupra României, iar ulterior, „tot din acest unghi ar trebui receptate revendicările autonomist-separatiste (…) concepute a se suprapune sau chiar a înlocui organismele statului român” [Traian Valentin Poncea şi Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România, Editura ELION, Bucureşşti, 2006, p. 184].
Cel mai explicit este însă Virgil Măgureanu, primul director al Serviciului Român de Informaţii: „În legătură cu violenţele de la Târgu-Mureş (…) să-l cităm şi pe Caragiale: S-au făcut pregătiri intense la periferie (s.n.) pentru entuziasmul spontan din centru. (…) Şi spun mai mult: au existat provocatori care au încins lucrurile. (…) A fost una dintre tentativele făţişe, că altele au fost discrete, de a încerca, de a forţa o incendiere la propriu şi la figurat a atmosferei din Ardeal pentru ceea ce urma să se întâmple: desprinderea Transilvaniei de România” [Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, 2008, p. 166].
Am coroborat opiniile autorilor mai sus citaţi, ca şi ale altora, cu multe date, unele inedite, pe care le voi prezenta pe parcurs. Concluzia care se conturează este aceea că declanşarea conflictului interetnic de la Târgu-Mureş a fost provocată de profesionişti în operaţii de subversiune exercitate prin intoxicare asupra factorilor de decizie la toate nivelele şi prin dezinformare asupra populaţiei. Lor le-au căzut pradă atât românii, cât şi maghiarii. Iniţial a fost amorsat un război psihologic, iar mai apoi unul de imagine, folosindu-se tehnici de aşa-numită propagandă neagră.
(va urma)

Martie 1990: „Pogromul de la Târgu-Mureş”, o etapă a războaielor psihologice şi de imagine duse împotriva României (III)

Motto: E important să ştim ceea ce s-a întâmplat, dar şi mai important este să ştim de ce şi cum s-a întâmplat…

Dorin Suciu
(Târgu-Mureş)

La intersecţia «sindromului Trianon» cu neorevizionismul ungar

Un exemplu clasic al ilustrării teoremei lui Thomas ca generatoare de dezinformare cu consecinţe periculoase, este aşa-numitul sindromul Trianon. Rădăcinile sale sunt adânc ancorate în promovarea insistentă în perioada dualismului Austro-Ungar, îndeosebi între anii 1880-1918, a ideii de superioritate naţională, rasială şi culturală ungară de către „savanţi” ca Gusztav Beksics, Erno Baloghy, Mihaly Rez şi Jeno Rakosy [Marius Turda, Ideea de superioritate naţională în Imperiul Austro-Ungar, Argonaut 2016, pp. 113-136].
Trebuie arătat de la început că Tratatul de Pace încheiat pe 4 iunie 1920 în micul palat de la Trianon, prin care Ungaria a fost redusă la graniţele ei naţionale, a constituit prin consecinţele sale un şoc politic, economic şi social major, îndeosebi pentru clasele avute care pretindeau că reprezintă „naţiunea ungară”. În acelaşi timp, o tenace propagandă oficială a demonizat tratatul pentru toate relele, adevărate sau imaginare. Orice încercare de obiectivare a fost sistematic refulată. Rezultatul a fost că nu numai o parte a publicului internaţional a căzut pradă acestei dezinformări, ci şi însuşi poporul ungar.
De la început şi până astăzi, toate regimurile politice din Ungaria, de la cele fasciste şi cele comuniste, la cel de după 1990, au atribuit tratatului de la Trianon exclusiv rolul unui „manual de disecţie” al fostului stat ungar, aşa cum fusese el reconstituit între 1867-1918 în cadrul monarhiei habsburgice, sau ca „opera diabolică” a aşa-ziselor state succesoare, în primul rând România, împotriva vecinei lor.
În realitate, aşa cum arată istoricul Camil Mureşan, Trianonul n-a fost un tratat între Ungaria şi ţările vecine, aşa cum apare în publicistica interesată să sugereze că el a fost o „reglare de conturi” impusă de câteva ţări dornice să beneficieze de înfrângerea Ungariei în primul război mondial. „Trianonul a fost un tratat între Ungaria şi restul lumii care a fost semnat de 36 de plenipotenţiari, în numele a 23 de state. (…) Reglementarea prin el a contenciosului problemelor dintre Ungaria şi România ocupă un loc restrâns în ansamblul tratatului (s.n.), deşi, desigur, nu lipsit de importanţă” [Camil Mureşanu, Tratatul de la Trianon - Amnezii voite - http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Muresanu.htm].
Deceniile de dezinformare insidioasă între cele două războaie mondiale au făcut însă ca slogane precum „Vesszen Trianon!” - Să piară Trianon!, şi „Nem, nem, soha!” - Nu, nu, niciodată!, să devină aşa-numite formule logomahice care s-au întipărit adânc în conştiinţa naţională maghiară, provocându-i, printr-un pervers efect de bumerang, o traumă reală. Această traumă - efect al „profeţiei care se împlineşte prin ea însăşi” - nu a fost lăsată niciodată să se vindece. Printre consecinţele ei tragice s-au numărat şi masacrele populaţiei civile sârbe din Bacska (Voivodina) şi româneşti din Transilvania de nord în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Nu există un risc prea mare de a greşi considerând că dramaticul conflict interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureş s-a nutrit decisiv (şi) din această rană, sistematic reinfectată şi amplificată în perioada primei ofensive revizioniste din perioada interbelică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, înainte şi după 1989…
Trebuie, de asemenea, arătat că după cel de Al Doilea Război Mondial şi Pacea de la Paris, din 1946, care a consfinţit deciziile luate la Trianon, instaurarea guvernului comunist a lui Matyas Rakosi în Ungaria a pus surdină pentru un deceniu manifestărilor revizioniste. Ele vor reizbucni în cursul revoluţiei ungare din 1956, care, dincolo de faptul de a fi încercat restaurarea suveranităţii naţionale a Ungariei, sechestrată într-un sistem politic străin şi neviabil, a prilejuit şi manifestări naţionalist-revizioniste cu privire la Transilvania. Fără a mai vorbi de atrocităţile comise de unele elemente de extremă dreaptă care au depăşit chiar şi graniţele exceselor inerente unei revoluţii…
Reprimarea de către armata sovietică a revoluţiei ungare a provocat emigrarea unui mare număr de unguri care s-a adăugat puternicei diaspore din Statele Unite şi din ţările occidentale. Unul dintre efecte a fost „radicalizarea şi chiar extremismul politic care implică patria” [Arjun Appadurai, Deteritorializarea şi dislocarea culturală, 1990. Apud James Lull, Mass-media comunicare, manipularea prin informaţie, p. 166, Editura Antet 1998].
Rezultatul a fost înfiinţarea a numeroase organizaţii şi asociaţii, care, indiferent de scop, îşi propuneau să desfăşoare şi activităţi iredentist-revizioniste. Până în 1989, numărul lor a ajuns la peste 300. Aceste organizaţii, care au încercat şi reuşit să obţină sprijin pe plan internaţional pentru „cauza ungară” - adică integrarea Transilvaniei în Ungaria prin revizuirea frontierelor sau măcar autonomizarea Transilvaniei -, au fost recunoscute, începând cu 1980, de guvernele de la Budapesta, în condiţiile în care „socialismul gulaşului” a lui Kadar s-a dovedit falimentar [Emilian P. Braşoveanu, Neorevizionismul ungar, ediţie samizdat, Tulcea, 1991].
Intensificarea în anii '80 a activităţii lobby-ului maghiar în SUA; acţiunea liderilor extremismului naţional maghiar; rolul serviciilor de informaţii ale Republicii Populare Ungare în strategiile naţional-iredentiste şi neorevizioniste; crearea în România a Biroului de Presă pentru Transilvania, în fapt o reţea conspirativă care acţiona sub pretextul culegerii de informaţii despre procesul de deznaţionalizare a maghiarilor de către regimul Ceauşescu; practicarea de către membrii ambasadei ungare de la Bucureşti şi consulatului de la Cluj-Napoca a diverselor acţiuni de îndrumare ale unor activităţi clandestine practicate de câteva organizaţii ale minorităţii maghiare din România sunt prezentate şi documentate pe larg din surse de primă mână [Gral. bg. (r) Vasile Mălureanu în Vitralii - Lumini şi umbre nr. 25, decembrie 2015, pp. 125-130].
Începând cu 1988, în Ungaria se afirmă mişcarea pan-ungară a cărei promotor a fost socialistul Matyas Szuros, preşedintele provizoriu al acestei ţări în perioada 1988-1990. Originile pan-ungarismului se regăsesc în hungarism, doctrina lui Ferenc Szalasi, liderul partidului fascist Crucile cu săgeţi.
Szuros îşi expunea deschis, în numărul din mai 1989 al publicaţiei neorevizioniste Erdely Tudositasok (Informaţii despre Transilvania), ideea că Ungaria este responsabilă de soarta tuturor maghiarilor de peste hotare, ei fiind membrii ai marii naţiuni ungare. Preşedintele provizoriu al Ungariei preciza că ideea „i-a venit în urma unei vizite efectuate în Transilvania şi a discuţiilor avute aici cu Suto Andras, Kanyadi Sandor, Domokos Geza, Fazekas Janos şi Szabo T. Attila”. Matyas Szuros mai afirma că „atât în conducerea partidului, cât şi la Ministerul de Externe se afirmă o gardă tânără care şi-a însuşit această doctrină apreciată drept justă” [Traian Valentin Poncea şi Aurel Rogojan, Spionajul ungar în România, Editura ELION, Bucureşti, 2006, p. 176].
În sensul punerii în practică a doctrinei pan ungare, rămâne de referinţă cea mai amplă manifestaţie antiromânească desfăşurată, la 27 iunie 1988 la Budapesta, cu acordul conducerii ungare de partid şi de stat. La ea au fost mobilizaţi 200.000 de cetăţeni unguri care au protestat în Hosok tere - Piaţa Eroilor, în imediata apropiere a ambasadei României. Dincolo de reacţiile la adresa regimului Ceauşescu, s-a demonstrat pentru independenţa Transilvaniei, recurgându-se la toată recuzita propagandistică revizionistă. În acest sens, a fost folosită şi acţiunea „Villages roumains” - Salvaţi satele româneşti, împotriva iniţiativei de sistematizare a satelor preconizată de Nicolae Ceauşescu, acuzându-se că ea ar avea drept scop ascuns distrugerea identităţii minorităţilor naţionale, cu precădere a celei maghiare.
Astfel, la momentul oportun, s-a anunţat dramatic că, în chiar acele momente, buldozerele au pornit spre comuna Corund (vestită localitate de olari din judeţul Harghita), prima de pe lista comunelor cu populaţie majoritar maghiară din Transilvania care va fi dărâmată! Ceea ce era evident o minciună, sistematizarea satelor din România limitându-se exclusiv la câteva localităţi din sudul ţării. Mai mult, autorităţile române anunţaseră oficial cu câteva luni înainte autorităţile din Ungaria că satele din Transilvania locuite de maghiari şi germani nu vor fi afectate de sistematizare, fiind construite compact. În ciuda acestui fapt, într-o relatare din revista Orszag-Vilag de la începutul lui ianuarie 1989 se dădea „ca aproape sigură” informaţia că biserica-cetate din Prejmer a căzut victimă buldozerelor [Open Society Archive OSA Bp., MR Kossuth Radio, Szemle, Tallozas hetilapoknam es folyoiratokban, 7.01.1989].
Un rol important în lansarea dezinformării privind demolarea satelor maghiare din Transilvania l-a avut agentul de influenţă Laszlo Tokes. În 1988, fiind preluat de emisari speciali trimişi din Occident, acesta citeşte în limba maghiară o scrisoare de protest pe subiectul demolării satelor maghiare la posturile de radio „Budapesta” şi „Europa Liberă”. În acest fel, Tokes contribuie la transformarea diversiunii într-o campanie internaţională [Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, Editura RAO, 2006, vol. 4, p. 255].
Semnificativ este faptul că, ulterior, organizaţiile franceze şi belgiene care au iniţiat acţiunea „Salvaţi satele româneşti”, au admis că ea a avut aspecte diversionist-manipulatorii. La 15 februarie 1990, prestigiosul cotidian francez „Le Monde” nota fără echivoc: „În ceea ce priveşte «Villages roumains», strigătul de alarmă era exagerat în raport cu realitatea…”.
(va urma)

Martie 1990: „Pogromul de la Târgu-Mureş”, o etapă a războaielor psihologice şi de imagine duse împotriva României (IV)

Motto: E important să ştim ceea ce s-a întâmplat, dar şi mai important este să ştim de ce şi cum s-a întâmplat…

Dorin Suciu
(Târgu-Mureş)

Preliminarii la conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureş
Cea mai virulentă acțiune politică antiromânească înainte de 1989 a fost însă instrumentarea așa-numitei Declarații de la Budapesta cu ocazia organizării reînhumării, la 16 iunie 1989, a lui Imre Nagy şi a altor victime ale revoluției ungare din 1956. La manifestările comemorative, au luat parte mai mulți intelectuali și politicieni din Magyar Demokrata Forum – care, împreună cu un grup de români trăind în exil, au formulat un apel internaţional referitor la Transilvania numit Declarația de la Budapesta. În acesta se arăta că: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. (…) Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni (sic!) trebuie garantat. (…)”.
Consternate, mai multe personalități a românilor trăitori în exil, printre care și Liniciu Faina, Alexandru Miele, Ion Varlaam, Dr. Coriolan Brad, au protestat împotriva „transferului de suveranitate” pe care îl proclamau ideile confuze şi termenii ambigui ai «declaraţiei». Liniciu Faina avertiza: „Autonomia politică şi culturală a fiecărei „naţiuni” în parte nu poate duce decât la o vastă anarhie politică şi administrativă în spaţiul transilvan, cu prejudicii grave pentru naţiunea română. Ea ar avea ca prime consecinţe o periculoasă animozitate între români şi unguri (s.n.)”.
Prin Declarația de la Budapesta, strategia guvernamentală ungară de revendicare a Transilvaniei intra în etapa formulării unor pretenţii afişate la nivel internaţional, Ungaria nemaiavând nici un fel de reţinere faţă de eventuale acuze de amestec în treburile interne ale României. [Corvin Lupu, România 1989 - De la revolta populară la lovitura de stat, Sibiu, Techno Media 2010, p. 38.]
La mai puțin de o lună de la semnarea Declarației de la Budapesta, la 8 iulie 1989, a avut loc la Bucureşti întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia. Cu această ocazie, într-o întrevedere bilaterală româno-maghiară, intermediată de Mihail Gorbaciov, conducerea ungară, reprezentată de Rezsö Nyers, Miklos Németh şi Gyula Horn, a pretins că Transilvania nu aparţine de fapt României şi, expresis verbis, a ameninţat că va internaţionaliza problema maghiarilor din România.
În august 1989, agenţi ai Departamentului Securităţii Statului infiltraţi în cantonamente din Ungaria, au raportat primele date în legătură cu pregătirea unor formaţiuni de gherilă urbană, misiunea acestora fiind să acţioneze în România. Organizaţiile „România Liberă" (creată în septembrie 1987 de Brigada România a AVO, serviciul secret ungar) şi Uniunea Mondială a Românilor Liberi au fost paravanul sub care AVO a organizat formaţii paramilitare pe care le-au instruit pentru „acţiuni viitoare de gherilă urbană în România" într-o fostă cazarmă din Bicske, localitate aflată la 40 km de Budapesta, spre Tatabánya. Aici, circa 400 de persoane erau antrenate de instructori, în mare parte unguri originari din România, dar aceştia acţionau doar ca intermediari ai unor servicii speciale. [Gheorghe Rațiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, ed. PACO, București, 1996, pp. 125-127, 142.]
Apoi, în perioada premergătoare lunii decembrie 1989, diplomați români de la Budapesta au transmis informații referitoare la redislocarea a unor unități militare din zona de est a Ungariei în zona Tisei și desfășurarea de aplicații a căror temă era „eliberarea teritoriului vremelnic ocupat și instalarea administrației ungare pe teritoriul eliberat”. Informațiile nu erau rezultatul vreunei operații de spionaj ci proveneau din prelucrarea unor știri transmise de postul național de radio Kossuth! [Open Society Archive - OSA Bp.] http://w3.osaarchivum.org/index.php?option=com_content&view=article&id=8...
Toate aceste piese componente ale unui război compozit - mediatic, psihologic și de imagine - se constituie în preliminarii la ceea ce urma să se întâmple în decembrie 1989 iar mai apoi, în martie 1990, la Târgu-Mureş, dar nu numai acolo, ci și la Satu Mare precum și în multe alte localități din județele Covasna și Harghita.
Toți cei care am trăit evenimentele acelui sângeros și nebulos decembrie 1989 ne amintim că am resimțit data de 22 decembrie ca pe un fel de oră astrală a României. Foarte puțini s-au gândit atunci că ceea ce s-a dovedit apoi a fi „dezinformarea teroriștii”, pusă în operă la București, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, Cugir, Otopeni exprima intenția de a instrumenta un conflict armat între trupele MApN și cele ale Securității.
La fel, nu a existat nici percepția că distrugerea în „secuime” a 41 de sedii ale Miliției și Securității și sustragerea a 468 de arme și 17.832 de cartușe, ca și atrocitățile comise imediat după 22 decembrie împotriva lucrătorilor din Securitate și Miliție la Odorheiu Secuiesc, Târgu-Secuiesc, Cristuru Secuiesc, Dealu, Zetea și alte peste 50 de localități din „secuime” puteau amorsa un conflict interetnic. În mod evident, combinarea celor două componente explozive - un conflict între Armată și Securitate și un conflict interetnic - putea declanșa un veritabil război civil cu consecințe catastrofale…
Rămâne de referință interviul dat Televiziunii Române Libere în primăvara anului 1991 la Moscova de preşedintele Mihail Gorbaciov. (Interviul a fost realizat de Felicia Meleșcanu care, pe baza acestuia, a elaborat documentarul "Sindromul maltez", difuzat de TVR în decembrie 1994.) Înainte de a-i fi pusă prima întrebare, Gorbaciov a transmis felicitări poporului român şi conducerii sale pentru performanţa de a fi evitat în anii 1989 și 1990 două mari pericole: războiul civil şi destrămarea României.
Astăzi au apărut informații că intenția de a dezmembra România s-ar regăsi și pe fondul înţelegerilor dintre Statelor Unite, U.R.S.S., Germania Federală și Franța din anii 1988-1989 privind o eventuală schimbare a configuraţiei central şi est-europene, prin încălcarea suveranităţii unor state şi chiar divizarea lor. Ceea ce s-a și întâmplat peste câțiva ani în cazul Iugoslaviei și Cehoslovaciei... Intenția s-a manifestat și la nivelul activității unor servicii de informații, inclusiv cele ale Ungariei și Iugoslaviei. (continuă în ediția de mâine)

Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureș”, o etapă a războaielor psihologice și de imagine duse împotriva României – episodul 5
Dorin Suciu
Moto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...

Un fals disident, dar veritabil revizionist, devine al doilea om în puterea provizorie!
În decembrie 1989, scenariul provocării unui războiul civil care să creeze premisele destrămării României a eșuat, dar el a continuat să opereze folosind alte căi și mijloace cum ar fi realizarea, cel puțin al unui vid de putere: la 18 februarie, în cursul unei manifestații stradale, a fost atacat și devastat sediul guvernului provizoriu după ce, la 12 ianuarie 1990, avusese loc acțiunea „moarte pentru moarte” condusă de Dumitru Mazilu iar la 28 ianuarie, somarea ultimativă, din partea liderilor partidelor istorice - mai puțin Radu Câmpeanu - a autorităților provizorii să predea puterea. [Zeno Millea, Secesiunea Ardealului, Editura Carpatica, 2002, p. 33 și urm. http://www.scribd.com/doc/59119613/Secesiunea-Ardealului]
A urmat la 15 martie, cu ocazia sărbătoririi zilei maghiarilor de pretutindeni, trecerea graniței de către câteva mii de persoane de cetățenie ungară cu intenția de a manifesta la Satu Mare unde doar prezența de spirit a autorităților și reacția adecvată a locuitorilor români ai municipiului au împiedicat în ultimul moment ca situația să nu degenereze.
La 19-20 martie, după mai bine de două luni de tensiuni interetnice, au avut loc evenimentele dramatice de la Târgu-Mureș, soldate cu morți și răniți. Astăzi se conturează tot mai mult faptul că ceea ce s-a întâmplat a avut ca scop reînființarea unei regiuni autonome pe criterii etnice ca prim pas spre autonomizarea Transilvaniei în ideea unei eventuale ruperi a ei de România.
Prima etapă a acestei acțiuni au început cu înființarea partidului etnic UDMR. Documentarul MAE ungar „1989 – A csodák éve Magyarországon és Európában” – Anul miracolelor în Ungaria și în Europa, consemnează, la p. 98, că UDMR s-ar fi înființat la 25 decembrie 1989. [http://www.mfa.gov.hu/NR/rdonlyres/DDF6013F-21E3-4B6F-A0C9-96594CFB08F3/...
Tensiunile interetnice din Târgu-Mureș au fost amorsate de acțiunile unui pseudo disident, Károly Király. Membru fondator al UDMR, Király a fost între 1968–1972 prim-secretar PCR Covasna, membru supleant al CPEx, membru al CC al PCR.
Károly Király pierde toate aceste funcții importante în statul comunist român în urma unui scandal sexual. „După decenii de fidelitate servilă faţă de regim, schimbă brusc cursul. Format în mediul sovietic, Király, (…) atacă cultul personalităţii lui Ceaușescu și neprincipialitatea ideologică a regimului, probleme care, deși reale, erau irelevante în contextul politicii în domeniul minorităţilor, pe care le atacase anterior in corpore. Erau însă în deplină conformitate cu scopurile politicii sovietice (s.n.).” [Larry L. Watts, Extorting Peace: Romania, The Clash within the Warsaw Pact and The End of the Cold War, Editura RAO, 2013, pp. 214-217
Marginalizat politic, Király este contactat de serviciile de informații ungare care îl ajută să își creeze o aură o aură de oponent al regimului. În această calitate, încearcă să mondializeze problema Transilvaniei. În 1981 adresează un memoriu atât Organizației Națiunilor Unite, cât și Conferinței de Pace și Securitate în Europa de la Paris, în care se cerea înființarea Republicii Socialiste Transilvania în cadrul comunității statelor socialiste! [Neagu Cosma, Dumitru Marinescu, Fapte din umbră, vol. IV, București, Editura politică, 1983, p.142]
Istoricul Larry Watts crede că nu este exclus ca fostul nomenclaturist să fi fost agent cu dublă subordonare. „Este plauzibil ca Károly Király să fi fost (și) agent sovietic. A fost, nu o dată, în URSS. A fost și la studii acolo. Şi, mai mult decât atât, atunci când Gorbaciov a venit la București în ’87, și Károly Király era consemnat la domiciliu, Ambasada sovietică a trimis la Târgu-Mureş un automobil, și l-a adus pe aceste la recepția la care a fost invitat şi Ceauşescu, iar Gorbaciov a stat de vorbă cu Király vreo zece minute.” [Irina Airinei, „Anamnesis”, ed. MarLink, București 2011, p. 348.]
La data de 26 decembrie 1989 Károly Király elaborează la Târgu-Mureş, împreună cu alții, un document prin care solicită autonomia maghiarilor din Transilvania, drepturi colective etc. La 27 decembrie îi înmânează la București lui Ion Iliescu documentul scris în limba maghiară, iar acesta, care dorea/spera să aibă controlul asupra comunității maghiare prin Király, fără a mai verifica cine era în realitate fostul prim-secretar PCR Covasna, membru al CC al PCR și membru supleant al CPEx, îl numeşte pe Károly Király, la 9 ianuarie 1990, prim-vicepreşedintele al CFSN, omul numărul doi în puterea provizorie!
În această calitate, Király desfiinţează CFSN Târgu-Mureş (care era constituit, în consens, la paritate între români și maghiari) şi construieşte un nou CFSN format în majoritate de 57% din maghiari. Mulți dintre ei aveau reputaţie iredentistă sau revizionistă. Aceștia, împreună cu Károly Király, vor amorsa o serie de acțiuni, de la înființarea unor sindicate pe criterii etnice, la provocarea crizei separării școlilor, manifestații de intimidare a populației românești, încercarea de scindare pe criterii etnice a Institutului de Medicină și Farmacie (IMF) etc. [Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU, ed. RAO, 2008, pp. 166-172.]
Profanarea monumentelor românești vine „ca bonus”, dar, psihologic vorbind, dezinformarea/diversiunea instrumentată de av. Elöd Kincses, vicepreședinte al Consiliului județean Mureș, cum că românii ar fi profanat ei înșiși (sic!) monumentul lui Avram Iancu pentru a-i culpabiliza pe maghiari, a fost picătura care a umplut paharul. Toate acestea petrec pe fondul unei inexplicabile indiferențe a conducerii provizorii a României.
„Ceea ce trebuie subliniat este că, în mod evident, a existat o pasivitate, ca să nu spunem un dezinteres al autorităților de la Bucureşti faţă de ce se întâmpla în Ardeal. Este contextul în care apare o structură de autoapărare a românilor din Transilvania, Vatra Românească, în al cărui document de constituire există această frază: «Constatând dezinteresul şi lipsa de atenţie pe care Bucureştiul o arată faţă de ceea ce se întâmplă la Târgu-Mureș (…) am hotărât să ne organizăm»." [Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU, ed. RAO, 2008, p. 170.] (continuă în ediția de mâine)

Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureș”, o etapă a războaielor psihologice și de imagine duse împotriva României – episodul 6
Dorin Suciu
Motto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...

Cum se poate orchestra un conflict interetnic…
În cartea De la REGIMUL COMUNIST la REGIMUL ILIESCU , Virgil Măgureanu și Alex Mihai Stoenescu ajung la concluzii inechivoce: Conflictul interetnic din martie 1990 de la Târgu-Mureș trebuie interpretat din perspectiva creării unor stări de tensiune care să ducă la compromiterea României ca stat național unitar, izolarea și marginalizarea ei. Este vorba de interesul unor state - URSS și Ungaria - ca Transilvania să devină subiect de drept internațional și de schimbarea staus-quo-ului internațional și teritorial al României.
Conjunctura care a dus la incidentele din 19-20 martie poate fi structurată astfel:
1. După începutul anului 1990, în cadrul unui veritabil război psihologic și de imagine, Transilvania este literalmente inundată de hărți ale Ungariei Mari și de materiale de propagandă revizioniste aduse din țara vecină. La data de 7 ianuarie 1990, într-o emisiune în limba maghiară a postului de radio F M 105 din New York, este prezentată o știre care a fost a fost redifuzată în repetate rânduri în perioada 8-12 ianuarie de Radio Kossuth: „Asociaţia Maghiarilor Americani a discutat ieri (06.01.1990) problema Ardealului. Ceauşescu a căzut cu sânge unguresc; sacrificiul acesta nu este destul. Maghiarii din Transilvania trebuie să fie liberi iar Transilvania alipită Ungariei. În acest caz trebuie să încercăm întâi rezolvarea pe cale paşnică. Sunt trei posibilităţi: Un verdict internaţional; o Transilvanie independentă, de tipul Elveţiei; Transilvania trebuie să treacă la Ungaria chiar cu folosirea forței”. Efectele psihologice a acestor acțiuni atât asupra românilor cât și a maghiarilor au fost considerabile instaurând o stare de disensiune, neîncredere reciprocă și încordare.
2. În acest context, președintele Ion Iliescu numeşte alături de el la conducerea ţării pe Károly Király; se poate presupune că Iliescu nu cunoștea trecutul iredentist al fostului membru al CC al PCR, ci doar aura lui de „disident” față de Ceaușescu.
3. Károly Király rupe punţile de legătură şi de înţelegere între români şi maghiari în Transilvania; schimbă compoziția organelor de conducere din Târgu-Mureș în care românii devin minoritari.
4. Încep acțiuni de destabilizare: înființarea unor sindicate pe criterii etnice, contestarea și eliminarea directorilor de origine română ai instituțiilor și întreprinderilor. Are loc profanarea statuilor lui Avram Iancu și Bălcescu, exemplu concludent de „gândire magică primitivă” constând în atacarea/desființarea simbolurilor adversarului.
Este amorsată „criza separării școlilor” la care o contribuție semnificativă va avea Smaranda Enache, fostă activistă notorie a PCR, convertită rapid în „activist civic”, despre care, ulterior, au apărut documente privind colaborarea cu fosta Securitate. [http://www.ziua.ro/display.php?id=212892&data=2006-12-15;]
Criza separării școlilor atinge apogeul după ce, printr-o telegramă controversată ministrul educației Mihai Șora decide evacuarea de la liceul Bolyai a 14 clase cu limba de predare română. În mod spontan, elevii români se adună în curtea interioară și scandează: „Suntem frați, nu ne separați!” și „Suntem de naționalitate copii!” Peste trei luni Mihai Șora va demisiona din guvernul Petre Roman pentru ca în noiembrie să devină unul dintre liderii importanți ai Alianței Civice. Comentând declarația făcută de Ion Iliescu cu ocazia primei sărbătoriri a zilei naționale de 1 Decembrie: „Aș dori ca toți românii să se regăsească în patria-mamă”, într-un interviu dat săptămânalului francez L'Express Șora va susține: „Iliescu este incoerent: el dorește pentru Basarabia ceea ce refuză Transilvaniei! (sic!) [L'Express - 7-14 decembrie 1990, articol semnat Vincent Hugeux]
5. Românii, care se simt abandonați înființează, la 7 februarie, Uniunea Vatra Românească ca organizație de autoapărare. În afară de o reuniune publică la care participă câteva mii de persoane și participarea la ședințele în care se dezbate degradarea situației din municipiu, activitatea UVR se rezumă la organizarea de spectacole folclorice cu repertoriu patriotic.
6. Transformarea FSN în partid politic influențează negativ situația. Mioapă politic, având în față doar perspectiva apropiatelor alegeri, neinformată și/sau dezinformată, puterea de la Bucureşti se dezinteresează în continuare de problematica Transilvaniei.
Aflat sub influența lui Károly Király, care îl dezinformează, președintele CPUN Ion Iliescu nu ia în considerație semnalele de avertisment ale delegației UVR și „temporizează” rezolvarea situației. În stradă, românii scandează: „Iliescu nu uita, și Ardealu-i țara ta!”
7. În prima parte a lunii februarie, Károly Király pleacă la Budapesta pentru a se interna într-o clinică medicală. Zvonul care circulă: este grav bolnav de leucemie după ce a fost radiat de Securitate. Conform unui săptămânal budapestan [Képujság, A tizedes még a többiek, nr. 8 din 24.02.1990], la invitația Ministerului Apărării Patriei, la mijlocul lunii februarie sosește la Budapesta și pastorul László Tőkés.
8. La Târgu-Mureș au loc acțiuni psihologice de intimidare a românilor: marșul-procesiune cu lumânări și cărți de la 10 februarie condus de scriitorul András Sütő, notoriu fost nomenclaturist comunist - 100.000 de persoane, 60.000 aduse din Harghita și Covasna - putând fi interpreta și ca posibil exercițiu de mobilizare.
9. Pe data de 18 februarie începe o grevă a studenților și profesorilor maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie (IMF). Ea se manifestă prin pichetarea și ocuparea, așezați pe jos, a spațiilor publice ale IMF. [Ambele procedee sunt descrise de Gene Sharp, specialist în „acțiuni nonviolente de acțiune” http://nonviolentaction.net/serbia-otpor-uses-sharps-work-to-defeat-dict...
Greva este intens mediatizată pe plan internațional de ziariști olandezi (care vorbesc limba maghiară...) prezenți prompt la acțiune. Crește afluența de ziariști „internaționali” din presă audio-vizuală, înzestrați cu camere video, aparate de fotografiat și de înregistrat, care irită trecătorii cu insistența lor în a pune întrebări tendențioase și care transmit instantaneu „evenimentele”. Toate acestea presupun coordonarea unui „centru de gândire” profesionist.
10. După 15 martie 1990, când în județele Satu Mare, Covasna, Harghita și Mureș au loc manifestări ale populației maghiare, la Târgu-Mureș are loc o rapidă radicalizare a maghiarilor și, în paralel, a românilor. Se ajunge ca, la 16 martie, un iresponsabil să intre în forță cu mașina într-o coloană de demonstranți români pașnici, rănind 14 persoane, patru dintre ele grav. Károly Király, care se întorsese din Ungaria și se afla la Bucureşti, telefonează autorităţilor militare din oraş cerându-le să intervină în mod direct, cu trupe şi tehnică, pentru aplanarea conflictelor (inexistente) din oraş și a-i proteja pe studenții maghiari din căminele IMF. Vorbind pe un ton autoritar, el susţine că intervenţia ar fi fost aprobată chiar de Ion Iliescu. Ulterior, ajuns preşedinte al României, Ion Iliescu a negat ferm că ar fi dat vreodată o astfel de dispoziţie.
După ce criza separării școlilor atinge punctul critic, mitingurile românilor cerând demisia lui Károly Király și a avocatului Előd Kincses (ale cărui apeluri la radio și cuvântări publice erau considerate defăimătoare) și contra-mitingurile maghiarilor se potențează reciproc.
La 19 martie, conflictul este amorsat. Un grup numeros de săteni din localitățile de pe valea Gurghiului atacă clădirea sediului partidelor politice în care se în care găsea și un sediu al UDMR. Autoritățile locale au susținut că „persoane rămase neidentificate”, au aruncat cu diverse obiecte de la etajul clădirii în grupul de sătenii care se deplasa spre clădirea studioului de radio Târgu Mureș pentru a protesta împotriva unui discurs jignitor la adresa românilor. UDMR susține că atacul ar fi fost nemotivat. Clădirea este asaltată timp de câteva ore, poliția e depășită de eveniment, iar când persoanele aflate în imobil sunt evacuate, scriitorul András Sütő este grav molestat.
Situaţia se deteriorează iar peste doar o zi, în data de 20 martie izbucnește un conflict violent între o masă compactă de maghiari numărând circa 15-16.000 de persoane și alta de români estimată la 2-3000 de persoane după ce cordonul firav de polițiști care despărțeau cele două tabere este rupt.
Rezultatul: 6 morți, câte trei din fiecare tabără, și 168 de răniți: 33 de naționalitate maghiară și 135 de naționalitate română. Tragedia s-a petrecut pe fondul unei deficiențe informative foarte grave din partea autorităților locale, mergând până la dezinformarea autorităților centrale: maghiarii deliberat, românii din oportunism sau slugărnicie.
Nu am structurat o cronologie mai detaliată a evenimentelor al căror martor am fost, dar ea poate fi lesne filtrată, prin coroborarea cu alte informații din cărțile col. Ioan Judea, Tîrgu-Mureș, Cumpăna lui martie, ed. Tipomur, 1991 și av. Kincses Elod, Martie negru la Târgu-Mureș, Kriterion 2015. (continuă în ediția de mâine)

Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureș”, o etapă a războaielor psihologice și de imagine duse împotriva României – episodul 7
Dorin Suciu
Motto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...

„Nu e nevoie să veniți domnule președinte, situația poate fi ținută sub control”
Un jurnal personal despre acest dramatic eveniment „20 martie 1990 - Imagini blânde de la Târgu-Mureș”este accesibil pe internet la adresa http://roncea.ro/2010/03/20/exclusivitate-roncea-ro-20-martie-1990-jurna...
Jurnalul nu relatează decât pe scurt unele întâmplări care, după peste un sfert de veac de la dramaticele evenimente, capătă semnificații deosebite privind modul în care s-a ajuns la escaladarea extremă a violențelor.
Cea dintâi este s-a petrecut în dimineața zilei de 20 martie în biroul preşedintelui CPUN Mureş, gen. (r) Ion Scrieciu, în prezența lui Augustin Buzura, venit pentru a face un raport despre situaţia de la Tg. Mureş, Ion Vulcan, corespondentul judeţean al Radio România, Dorin Suciu, corespondentul TVR şi Simonfi Katalin, de la redacţia maghiară a TVR. În timp ce discutam despre incidentele în seara precedentă la sediul partidelor politice, a căror victimă fusese scriitorul András Sütő, a sunat pe „firul scurt” președintele Ion Iliescu, care s-a arătat foarte îngrijorat şi s-a interesat de starea acestuia. Iliescu a întrebat dacă este cazul să vină la Târgu-Mureş pentru a dezamorsa tensiunile. A fost asigurat de gen. (r) Scrieciu că, deşi gravă, situaţia poate fi ţinută sub control. Peste numai câteva ore, gen. Ioan Scrieciu era el însuși ținut „sub control”, sechestrat în propriul birou cu cuțitul la gât. La propriu…
La scurt timp, în jurul orei 18, a urmat declanșarea confruntării violente dintre cei grupul masiv de maghiari și cel al românilor, cam de cinci ori mai puțin numeros.
Soarta peliculei filmate de mine de la etajul al 5-lea al hotelului Grand, și care cuprindea principalele secvențe ale dramei care se consumase în după-amiaza zilei de 20 martie ridică multe semne de întrebare. După vizionarea în masa de montaj, Teodor Brateș (cel care a orchestrat în primele zile ale Revoluției din decembrie 1989 dezinformarea „teroriștii Securității”) a decis ca reportajul să nu se difuzeze.
Filmul există în arhiva Ministerului Apărării Naționale. A ajuns acolo cu prilejul comemorării unui an de la evenimente după ce a fost difuzat la emisiunea militară a TVR din inițiativa col. Valeriu Pricină. Am constatat cu acea ocazie că din reportaj lipsesc câteva secvențe importante. Una dintre ele este cea în care este rupt cordonul de polițiști care despărțea masivul grup de demonstranții maghiari de grupul mult mai mic de demonstranți români. Operațiunea a fost executată prin îmbrâncirea violentă a acestora din urmă de un grup de indivizi înarmați cu bâte scurte și care, după îmbrăcăminte, nu păreau în nici un caz a fi săteni veniți de pe valea Gurghiului. Cine erau aceștia rămâne deocamdată o enigmă. Personal, după ce am intrat în posesia unor informații de la „surse care doresc să își păstreze anonimatul”, înclin să cred că făceau parte dintre cei specializați în gherilă urbană în cazarma din Bicske.
Al treilea episod pe care trebuie să-l detaliez, este discuția pe care am avut-o cu gen. (r) Ioan Scrieciu referitor la plecarea lui Károly Király, în prima parte a lunii februarie, la Budapesta pentru a se interna într-o clinică medicală. Generalul mi-a spus că a fost informat că era vorba de un pretext pentru ca Király, care fusese racolat de serviciile de informații ungare (AVO), să coordoneze „direct din centrală”, prin emisari, manevrarea situației de la Târgu-Mureș. Pe baza acelei informări, gen. (r) Scrieciu a și făcut, imediat după evenimente, o plângere penală împotriva lui Károly Király. Relativ recent, am aflat că informația era reală și că îi fusese furnizată de serviciile de informații ale armatei. (continuă în ediția de mâine)

Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureș”, o etapă a războaielor psihologice și de imagine duse împotriva României – episodul 8
Dorin Suciu
Motto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...

De la războiul psihologic la cel de imagine prin dezinformare și manipulare mediatică
Primul care a atins chestiunea implicării unor servicii de informaţii străine în declanşarea la Târgu-Mureş a dramei de la 20 martie, în scopul provocării unui conflict interetnic major, chiar al unui război civil, care să pună în discuţie pe plan internaţional statutul politic şi statal al Transilvaniei a fost, în 2006, Virgil Măgureanu, primul şef al Serviciului Român de Informaţii, cu ocazia unei conferințe de presă la Târgu-Mureș.
O informație relevantă în acest sens este cea făcută publică de gen. de div. (r) Victor Negulescu, care la începutul anului 1990 devenise șeful serviciului de contraspionaj militar. Astfel, „…înaintea evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mureș, un alt agent de bază al serviciilor de infirmații ungare, colonelul Sándor Arady (fost cetățean român, emigrat în Ungaria și revenit ulterior ca atașat militar) a îndeplinit, împreună cu ambasadorul Ungariei în România, mai multe misiuni de spionaj în Transilvania”. [Gen. de div. (r) Victor Negulescu, De la informații la contraspionajul militar – drumul anevoios al unui serviciu secret, Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2000, pp. 208-209]
În legătură cu posibila implicarea în acțiunile premergătoare incidentelor interetnice din 20 martie 1990 a unor servicii de informații străine, astăzi există date certe că înainte de 15 martie 1990, circa 10000 de turiști din Ungaria au fost dirijați spre Transilvania. Cam 7000 spre Satu Mare, care era foarte aproape de granița româno-ungară, restul de 3000 spre Oradea, Cluj, Târgu-Mureș, Harghita și Covasna și o parte spre Timișoara și Arad.
La Satu Mare acțiunea a fost un mare fiasco, arborarea însemnelor Ungariei pe edificiile publice, sau fixarea de diverse plăci comemorative pe clădiri sau monumente artă și cultură fiind împiedicată.
În ultima perioadă au apărut analize și cărți ale unor publiciști, reputați specialiști în intelligence și istorici care sunt de părere că ce s-a întâmplat în 20 martie 1990 la Târgu-Mureș a avut un evident vector antistatal, susținut de profesioniști ai dezinformării, intoxicării și diversiunii care au acționat atât din interiorul cât și din afara țării amorsând un veritabil război psihologic.
Până a putea ajunge la concluzii sigure privind mecanismele prin care a fost instrumentate „evenimentele de la Târgu-Mureş”, ar fi de cercetat un alt aspect, cel al folosirii acestora pentru lansarea unui nou episod al unui război de imagine împotriva României, cel al „pogromului antimaghiar”.
El s-a fundamentat tot pe o dezinformare care, prin manipularea opiniei publice internaționale, a încercat acreditarea ideii că la Târgu-Mureș ar fi avut loc un pogrom (!) împotriva maghiarilor și că România este sfâşiată de un conflict interetnic fără leac, că românii sunt nişte şovini incurabili iar minoritatea maghiară este persecutată mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu!
Dezinformarea „pogromul antimaghiar” a fost emisă prima oară de András Sütő în emisiunea PANORAMA a televiziunii naționale ungare la data de 20 martie. Într-un interviu înregistrat, acesta anunța că UDMR va cere guvernului și parlamentului apărarea cu armata a integrității fizice a minorității maghiare (?!) Dialogul cu reporterul se încheie cu un apel al lui Sütő către Organizația Națiunilor Unite și comunitatea internaţională în care se clama că „pericolul de pogromuri antimaghiare în Transilvania este o realitate concretă” [Anca Florea, Păstrați România întreagă, Editura „Viitorul Românesc”, 1996, p. 38]
În mod evident, înregistrarea interviului cu András Sütő nu putea fi făcută decât înainte de 19 martie, când scriitorul a fost molestat și, deci, anterior violențelor interetnice din 20 martie! Referirile la „pogromul” - ce avea să se întâmple abia peste una sau două zile! - arată că lansarea dezinformării „pogromul de la Târgu Mureș” formulare logomahică prin excelență - a fost premeditată.
Tot la 20 martie, într-un interviu acordat ziarului canadian Toronto Star în ziua precedentă gravelor incidente soldate cu morți și răniți (!), episcopul László Tőkés susține că „violența va continua atâta timp cât guvernul pune o parte din vină pe seama minorității maghiare” și pretinde că „un grup naționalist de dreapta, Vatra Românească, (…) încearcă să-i determine pe maghiari să părăsească țara, să emigreze în Ungaria.”
Cu două săptămâni înainte de alegerile generale care urmau să aibă loc în Ungaria la 9 aprilie 1990, dezinformarea a fost preluată de Gyula Horn, pe acea vreme ministrul de externe al Ungariei. Mânat şi de raţiuni electorale, acesta a afirmat la o reuniune ținută la Lisabona, între 22-24 martie pe tema relațiilor Consiliului Europei cu țările din Europa Centrală și de Est, că la 20 martie la Târgu-Mureş ar fi avut loc un pogrom împotriva populaţiei maghiare.
Comunist cu vechi state de serviciu - printre altele s-a dovedit că el a făcut parte din trupele care au reprimat Revoluţia Ungară din 1956 -, Horn se bucura totuși de un imens prestigiu şi simpatie pe plan internaţional fiind cel care deschisese graniţa spre Austria pentru toţi turiştii est-germani care se găseau în Ungaria în august 1989, așa că dezinformarea a avut un impact major.
Referindu-se direct la aserțiunile lui Gyula Horn, istoricul Larry L. Watts remarcă: „Povestiri ale pogromului românesc împotriva etnicilor maghiari din Târgu Mureș continuă să circule, dar puțini se întreabă cum un „grup” estimat între 500 și 3.000 de oameni ar putea lansa un pogrom împotriva unui alt grup estimat între 9.000 și 15.000, sau cum un asemenea pogrom ar putea duce la 135 răniți în tabăra atacatorilor, iar în presupusa tabără-victimă la doar 33 de răniți. (s.n.)” [Larry L. Watts, Extorting Peace: Romania and the End of Cold War, Bucharest RAO 2013, vol. II, pp. 26-27].
Dezinformarea a fost preluată și colportată de episcopul reformat László Tőkés care la 28 martie, cu ocazia unui congres ecumenic calvin, (reformat) care a avut loc la Geneva a susținut că: „Există acolo, la Târgu-Mureș, un conflict unilateral, în sensul că maghiarii continuă să fie victimele terorii și violenței.”
În ceea ce privește lungul șir de dezinformări care au urmat, dincolo de manipularea românilor și maghiarilor, deopotrivă, sau de încercările de intoxicare a autorităților române și organismelor internaționale, este interesant de arătat cum a fost lansat războiul de imagine împotriva României la puţin timp după evenimentele din 20 martie 1990.
Prima mişcare a fost cea efectuată de televiziunea particulară Chanell 4 din Marea Britanie și de postul german ZDF: prezentarea nefericitului Mihăilă Cofar, țăran român din localitatea Ibănești, drept maghiar.
Deși irlandezul Gary Honeyford, reporter al postului Sky News, care înregistrat in extenso violențele interetnice din 20 martie, a infirmat ferm ideea unui pogrom antimaghiar, [http://www.youtube.com/watch?v=1jJDqbeDZ3c&feature=player_embedded] dezinformările, folosite pentru a fabrica cele mai grosolane manipulări ale publicului internaţional, au proliferat. Astfel, Mihăilă Cofar, victimă a dezlănţuirii instinctelor, a fost prezentat în documentarul Bad Neibours - Vecini răi - difuzat de televiziunea Channel Four din Marea Britanie, ca și de televiziunea ZDF din Germania, drept student maghiar bătut bestial pentru că solicita înfiinţarea unei universităţi maghiare! Argumentul suprem a fost că nefericitul purta un pulover verde! Cele două televiziuni nu și-au cerut scuze nici când s-a dovedit că au dezinformat publicul.
Ulterior, Peter Swain, regizorul filmului Bad Neibours – Vecini răi – prezentat de Channel 4 - a recunoscut într-un interviu cu ziaristul Mihai Mincan că a „distorsionat realitatea”, că filmul a fost comandat după „evenimentele din 20 martie” și că a fost plătit de un producător originar din Ungaria, Paul Neuberg și a precizat că el nu i-a consultat pe reprezentanții românilor, ci doar pe ai maghiarilor. Întrebat dacă cunoștea identitatea reală a victimei, Swain a răspuns că da, știa, dar că faptul nu-l interesa…
[http://adevarul.ro/news/eveniment/exclusiv-culisele-manipularii-conflict...
La 4 octombrie 1990, după ce identitatea lui Mihăilă Cofar fusese de mult elucidată, trei turiste românce la Paris asistau uluite la o scenă incredibilă prezentată la o emisiune dedicată dramei din 20 martie de postul de televiziune Antenne 2. Atunci când pe micul ecran a apărut secvenţă atroce a schilodirii lui Cofar, invitată a postului respectiv, Smaranda Enache, personaj de tristă amintire care contribuise din plin la agravarea crizei separării școlilor din Târgu Mureș, a exclamat: „Iată de ce e în stare poporul român. [Cuvântul liber, 4 februarie 1991]. Ulterior, ziarul din Târgu Mureș a prezentat identitatea celor trei persoane: Elena Buşe, din Bistriţa Năsăud, Corina Ichim, fiica dnei Bușe, și Rodica Crăciun, din București, cazate la Hotel Frantour, Berthier Brochant 163, Avenue de Clichy 75007, Paris…
Peste doar o săptămână, la 14 octombrie 1990, când lucrurile păreau că se liniștiseră, András Sütő supralicitează. Revista „A hét” – Săptămâna – nr. 44 relatează că acesta, aflat la Viena, a declarat în biserica evanghelică de pe Strada Linden: „Mă adresez dumneavoastră între două pogromuri, pentru că la Târgu-Mureș se prefigurează deja cel de-al doilea” (sic!). Este lansată ideea „endemizării” pogromului, o variantă „îmbunătățită” a diversiunii inițiale. (continuă în ediția de mâine)

Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureș”, o etapă a războaielor psihologice și de imagine duse împotriva României – episodul 9
Dorin Suciu
Motto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...

A fost conflictul interetnic de la Târgu Mureș provocat de «odioasa Securitate»?
Semnificativă este și „cariera internațională” a dezinformării „pogromul de la Târgu-Mureș”. Dincolo de dobândirea de capital politic de politicienii de la Budapesta, dezinformarea urmărea despuierea României de simpatia de care nici nu apucase să se bucure bine după decembrie 1989.
Apoi, odată amorsată, pe la începutul anului 1991, dezinformare a fost transformată în intoxicare de Géza Entz, ministrul al Oficiului Maghiarilor de peste Graniţe, care a transformat „pogromul endemic” în „bomba etnică cu explozie întârziată” care e pe cale să se declanşeze în România.
Agentul de influență pentru punerea în operă a intoxicării a devenit acelaşi episcop Tőkés. Aflat în Statele Unite, în primăvara anului 1992, acesta a lansat, în cotidianul The Washington Times, într-un articol (apărut pe patru coloane!) cu titlul „Ethnic Cleansing in Transylvania” enormitatea că „În România are loc o purificare etnică, la fel ca şi în Bosnia – Herţegovina, doar că mijloacele folosite sunt mai subtile”! După aceea, folosind filiera bisericii calvine, dezinformarea a fost propagată de László Tőkés în Olanda…
În acest context, al filierelor de transmisie a manipulărilor, este foarte interesant de reamintit că studenții maghiari, care în martie 1990 făceau grevă pe treptele Universității de Medicină și Farmacie, erau intervievați, fotografiați și filmați de reporteri olandezi care vorbeau ungurește. Azi, explicația e simplă: aceștia erau foarte probabil urmașii revoluționarilor unguri care se refugiaseră în Olanda în 1956. Pe același tip de filieră religioasă și de acțiune politică se situează în zilele noastre blocarea aderării României la spațiul Schengen.
S-au lansat şi alte speculații pe diferite paliere, privind evenimentele sângeroase de factură interetnică de la 20 martie 1990. Astfel, fostul nomenclaturist comunist András Sütö, reciclat în „cărturar a al maghiarimii” și devenit evident agent de influență în presa occidentală, lansează la 19 martie 1994 la Duna TV o variantă… îmbunătățită și adăugită: „…Puterea provizorie a instrumentat pogromul antimaghiar din 20 martie 1990. După care, făcându-ne pe noi responsabili de cele întâmplate, a folosit evenimentele tragice de la Târgu-Mureș ca pretext pentru înființarea SRI.” O alegație absurdă având în vedere că România nu avea nevoie de pretexte ca să înființeze un serviciu de informații generale, prerogativă care, oricum, face parte din dreptul inalienabil al unui stat suveran!
De altfel, este de notorietate că la acea dată Securitatea era desfiinţată, conducerea ei arestată iar membri ei închiși prin cazărmile armatei. Oricum, se poate presupune că un serviciu de informaţii, care în decembrie 1989 şi-a încuiat armele în fişete ca să nu poată fi acuzat că a reprimat revoluţia, nu era atât de stupid încât să pună la cale o ciocnire interetnică cu consecinţe imprevizibile pentru viitorul României doar pentru a demonstra că România are nevoie de un serviciu de informaţii!
Peste un deceniu, dezinformarea lansată de András Sütö va fi preluată și „dezvoltată” de Gabriel Andreescu, activist APADOR CH, în prelegerea ținută la sediul fundației Bernády din Târgu Mureș în martie 2005 și publicată ulterior în ziarul Ziua.
Inspirat de elucubrațiile lui Andreescu, Előd Kincses, personaj controversat al evenimentelor dramatice din martie 1990, refugiat o perioadă la Budapesta, va susţine și el că la Târgu-Mureş ar fi avut loc o „diversiune cu mai multe scopuri”: înainte de toate legitimizarea înființării SRI şi stoparea investiţiilor străine spre Ardeal! La rândul său, senatorul UDMR György Frunda va relua şi el enormitatea că ceea ce s-a întâmplat la Târgu Mureş ar fi opera Securităţii care „era conştientă că pierde teren şi că influenţa ei se diminuează tot mai mult” (?!).
Într-un raport prezentat în februarie 2003 de istoricul Larry L. Watts pentru Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic asupra Forţelor Armate (DCAF) se arătă că: „Posibilitatea izbucnirii unui conflict etnic mai larg care ar fi putut duce la dezintegrarea naţională a fost mai degrabă puternic resimţită decât înţeleasă complet la Bucureşti, în mod deosebit dat fiind degenerarea paralela a relațiilor sârbo-croate în Republica Federală Socialistă Iugoslavia, care nu dusese încă la dezmembrarea țării. Incidentul de la Târgu Mureș, care a etichetat România drept un butoi de pulbere în prima jumătate a anilor '90, a subliniat necesitatea urgentă a unui serviciu de securitate internă care să avertizeze din timp și să permită întocmirea unor planuri pentru situații neprevăzute. (s.n.)”.
Într-o carte recent lansată, gen. bg. Vasile Mălureanu arată că înființarea unui serviciu național cu competență generală era decisă cu mult înainte de martie 1990 și accentuează faptul că ceea ce s-a întâmplat la Târgu-Mureș a fost cauzat de lipsa, timp de trei luni „fapt foarte grav, unic în istoria modernă” a unei „centuri de siguranță” informative.
Împrumutând elemente structurale și organizatorice de la modelele de servicii de informații americane, canadiene și europene, Decretul nr. 181 din 26 martie 1990 privind înființarea SRI a reflectat și preocuparea pentru instabilitatea internă. [Vasile Mălureanu, Apărarea ordinii constituționale: perspectiva unui ofițer de informații, Editura PACO 2016. pp.293-302”.
Este evident că „evenimentele de la 20 martie de la Târgu Mureș” au precipitat reînființarea unui serviciu național de informații, așa cum este evident că bazându-se pe paralogismul „Post hoc, propter ergo hoc” – După, deci din acea cauză – au fost numeroși „logomahi” care au profitat pentru a promova o nouă dezinformare mascată sub forma unui fals silogism: odioasa Securitate a provocat conflictul interetnic de la Târgu Mureș pentru a forța înființarea SRI, deci SRI este urmașul odioasei Securități… (continuă în ediția de mâine)

Martie 1990: „pogromul de la Târgu-Mureș”, o etapă a războaielor psihologice și de imagine duse împotriva României – ultimul episod
Dorin Suciu
Motto: E important să știm ceea ce s-a întâmplat, dar și mai important este să știm de ce și cum s-a întâmplat...

De la războaiele psihologic și de imagine la războiul logistic și „țara-mamă din interior”
În sensul celor scrise mai sus, se poate afirma că, în martie 1990, conducerea României din acea perioadă a fost victima unui proces de intoxicare, iar populația ei, îndeosebi, cea din Transilvania – români și maghiari deopotrivă - a unui fenomen de dezinformare. Aceasta, împreună cu manipularea și diversiunea în prezentarea evenimentelor de către mass-media – mai puțin în cea din țară și masiv în cea internațională unde agenții de influență și-au făcut din plin jocul – au făcut un rău imens României.
Prin lansarea războiului de imagine bazat pe formula „pogromul de la Târgu Mureș” s-a încercat inducerea concluziei că la 20 martie 1990 s-ar fi dorit „servirea unei lecţii maghiarimii care lupta pentru drepturi etnice (?) şi pentru autodeterminare”. La ce poate duce „lupta pentru autodeterminare” a unei minorităţi, supusă unui proces deliberat de isterizare de către cei care se erijează în liderii ei, dar şi naţionalismul prostesc al liderilor populaţiei majoritare, s-a dovedit peste nu mult timp și încă foarte aproape de România: în Kosovo pe vremea când Serbia era condusă de Miloșevici...
Practicând o triplă ofensivă, politică, diplomatică şi de imagine în media internaţionale, şi orchestrând minorităţile maghiare din ţările vecine Ungariei, guvernele naţionaliste de dreapta ale lui József Antall (1990 – 1994) şi Viktor Orbán (1998 – 2002; 2010 – până în prezent) au făcut din forţarea obţinerii de autonomii pe baze etnice în țările limitrofe un exerciţiu curent.
Astfel, ulterior eșuării tentativei din martie 90 de autonomizare a Transilvaniei, au fost puse la cale alte acţiuni de înfiinţare în mijlocul țării noastre a unui teritoriu autonom pe criterii etnice, care să refacă defuncta Regiune Autonomă Maghiară de tristă amintire stalinistă, sub titulatura de „ținutul secuiesc”. Și nu oricum, ci făcând din el, nici mai mult, nici mai puțin decât „țara-mamă din interior”!
Ar mai trebui amintit urmărirea unor obiective în domeniul economic-financiar prin care se care dorește crearea în Transilvania a unei subeconomii subversive. Un adevărat război logistic al cărui pilon principal este bazat pe retrocedările de păduri, de diverse clădiri valoroase, unele de patrimoniu etc. Dar acesta este un alt episod din războiul politic, psihologic și de imagine purtat împotriva României...

Epilog – Cercul se închide
Pe vremea când era cancelar al Germaniei, Konrad Adenauer a afirmat într-un celebru discurs că „Istoria este rezultanta erorilor care ar fi putut fi evitate”. Ceea ce s-a întâmplat însă la 20 martie 1990 la Târgu-Mureș pare să arate că unele drame ale istoriei nu se nasc doar din greșeli involuntare… Drept care mă simt dator să relatez două episoade:
La 20 martie 2012, Centrul Cultural Român de la Budapesta și Muzeul Terorii, condus de istoricul Maria Schmidt, specialistă în istoria serviciilor secrete ungare și nu numai, au organizat un simpozion intitulat „Condamnați să conviețuiască”. (sic!) Invitați de onoare au fost László Tőkés, Smaranda Enache și Gabriel Andreescu. Printre altele, simpozionul a susținut ideea că defuncta Securitate a fost cea care a pus la cale „pogromul” de la Tg. Mureș…
Apoi, la începutul lunii noiembrie 2015 am aflat din presa ungară că Károly Király, despre care în timpul crizei de la Târgu Mureș s-a spus că este grav bolnav de leucemie, trăiește bine-sănătos în țara vecină și că împlinind 85 de ani a fost decorat cu cea mai înaltă distincție pentru merite deosebite de János Ader, președintele Ungariei...
*
La întrebarea „De ce și cum s-a întâmplat de fapt acel episod sângeros și imund din martie 1990?” se poate răspunde cu un cunoscut verset biblic care relatează primul caz de război psihologic din istorie. Este vorba despre felul în care poporul evreu, căruia i se promisese țara Canaanului, cea unde „curge lapte și miere”, a cucerit cetatea Ierihonului:
„Iar la al șaptelea ocol al zidurilor cetății, pe când preoții sunau din trâmbițe și chimvale, Iosua a poruncit poporului: „Strigați tare, căci Domnul v-a dat în mână cetatea (…) iar zidurile s-au prăbușit îndată și gloatele au dat năvală, fiecare drept înaintea lui. Și astfel au cuprins cetatea”.
Biblia, Cartea lui Iosua 6, 16 și 20

În final, aș dori să mulțumesc acelor oameni pe care îi caracterizează inteligența de a selecta, decripta și analiza informațiile, de a face „conexiuni între conexiuni” și capacitatea de sintetiză, toate dincolo de simțul comun. Mulțumindu-le pentru informațiile și ideile pe care le conțin articolele și cărțile lor, i-aș enumera doar pe câțiva, în ordine cu totul întâmplătoare: Raoul Șorban, Ioan Todericiu, Gheorghe Rațiu, Aurel I. Rogojan, Camil Mureșanu, Emilian P. Brașoveanu, Zeno Millea, Filip Teodorescu, Alex Mihai Stoenescu, Virgil Măgureanu, Victor Negulescu, Vasile Mălureanu, Radu Tinu, Traian Poncea, Ion Calafeteanu, Anca Florea, Mihai Ungheanu, Mihai Stratulat, Radu Portocală, Mihai Racovițan, Corvin Lupu, Constantin Sava, Teodor Filip și, nu în ultimul rând, Larry L. Watts.

(Va urma)

Categorie: