Metanii peste strigătul arborelui - de Valentin Marica

Editura Cezara Codruţa Marica, Târgu-Mureş, 2013

Un volum de versuri este ca o icoană nouă pe sufletul Poetului. El, cel care scrie, se roagă. Dar nu oricum, ci cu eternele cuvinte căzute în... metanii. Volumul poetului Valentin Marica (foto), Metanii peste strigătul arborelui, este rugăciunea continuă a eului liric care nădăjduieşte şi care iubeşte necondiţionat. Iubirea e jertfelnică, la fel ca şi poezia. Prezentul volum de versuri este închinat memoriei poetului basarabean Grigore Vieru, dar temele şi motivele recurente pe care le regăsim în fiecare poem ne duc cu gândul la ideea centrală a operei lirice a lui Valentin Marica: rugăciunea. Iar Cuvântul care zideşte şi ne zideşte simţirea poetică stă în imaginea iconică a îngerului, imagine recurentă la nivelul întregii poezii a autorului.
Titlul volumului reia un poem din volumul de versuri Metanii, publicat în anul 1997. Inclus în ciclul Răstignit CUVÂNTUL sângerează, acest poem este metafora unui homo religiosus vivendi, întrebător, care caută sensul lui „a fi” într-o lume în care „strigătul arborelui” nu se aude decât în sufletul sensibil. Arborele este copacul sacru, care semnifică întregul simbolism al verticalităţii, al vieţii în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer. Metafora arborelui ca simbol al ciclicităţii viaţă-moarte este un element central al scrierilor lui Valentin Marica. Legătura între cer şi pământ este întruchipată de rădăcinile (fixate în pământ) şi crengile care se înalţă spre înalt (cer) marcând, poetic, legătura dintre cele două axe ale universului. Desigur, ne putem gândi la metafora arborelui ca trimitere biblică: viaţa, cunoaşterea, moartea, crucea (cea care are forma unui arbore edenic), toate sunt vizibil folosite în ideea sugerării continuităţii vieţii, aspiraţia omului spre împlinire, spre contopire totală şi definitivă cu universul. Poemul Metanii peste sufletul arborelui, publicat în volumul din 1997, este o rugăciune. „Murmurul unei rădăcini” se va transforma în „strigătul arborelui”, pătrunzând întreaga corolă a arborelui transformat în inima transfigurată cerând „o altă naştere”. Implorarea divinităţii curge firesc în... corola de minuni a lumii crescute din crengile arborelui edenic. Metaforele revelatorii, blagiene, care apar în acest poem, element paratextual pentru volumul de faţă, sunt frecvent întâlnite în opera lirică a lui Valentin Marica.
Timpul, arborele, naşterea, zborul, leagănul, dorul de mamă, toate sunt metafore centrale ale volumului Metanii peste strigătul arborelui, apărut în 2013. Poemul programatic, Pleoape pe cer, este mărturisirea de credinţă a autorului, liantul între poemul-titlu şi conţinutul întregului volum, liantul între pământ şi cer. Sintagmele definitorii sunt evidenţiate poetic prin folosirea frecventă a verbelor la conjunctiv, mod al posibilului, dar şi al neliniştii creatoare: Să fii în cer, aşa şi pe pământ, să te aburească legănarea frunzei, să meargă în urma ta dealul, să se ghemuiască în curgerea lunii / pragul, să ningă peste crucea din vârful casei / suspinul mamei.
Având ca motto câteva versuri din poezia lui Grigore Vieru, cel căruia îi este dedicat volumul, regăsim indici spaţiali şi temporali care fac trimitere, directă sau discretă, la opera poetului basarabean, scris obligatoriu cu majusculă. Invocarea spaţiului sacru al Prutului sau al Pereritei, parafrazarea anumitor versuri ale lui Grigore Vieru, evocarea poetică în sinea ei întreagă este metaforică. În viziunea lui Valentin Marica, Poetul este „îmbrăcat în cămaşă de iarbă”, el „taie cărări în dealul cu spini” sau „îşi lasă Poetul frunza mâinii / să fie geamăna spicelor cereşti”, pe când, „în vară, verdele rar / al trandafirului sălbatic, / Poetul caută oul de privighetoare”.
Un poem deosebit, în care este evocată figura poetului, este „Peste Ţărâna albă a Evangheliei”. Legătura cu divinitatea este simbolizată în imaginea Mântuitorului, care semnifică trăire lăuntrică autentică. Cuvântul este sfânt şi are putere multă, iar puterea Cuvântului izvorăşte din aceeaşi imagine poetică definitorie a arborelui care domneşte peste o lume platoniciană a sferelor: „Împresurat de cuvinte, / de pleoapele lor / lungi şi moi ca mătasea apelor, / baterile de vânt / îi par / vârfurile arborilor / ce lasă umbră / peste locul / în care / Iisus a scris cu degetul. / Acolo, de trei ori pe zi, / Poetul aşează ramuri verzi / peste Ţărâna albă / a Evangheliei / şi ţine harfele soarelui / în palme”.
Îngerul, crucea, lacrima sunt alte trei metafore revelatorii ale versurilor din acest volum. Neprihănirea, simplitatea şi frumuseţea sunt exprimate în imaginile cromatice ale albului neatins de vreo patimă, ale zăpezii şi ale îngerului. „În iarnă, veşnicia” înseamnă că „Un înger mijeşte / după arborii reci... / Ne face semn, / ne arată că pleci / din rănile ierbii / cum se leagă astrele / în nesfârşite zăpezi, / cum ochiul de ciută / lacom se-adapă / la cina de taină / care-l şi îngroapă”. În imensitatea albului şi a neprihănirii, dorinţa eului liric e tainică: „Doar Poetul să ne ningă, / numai largul lui ne strângă”.
Lacrima este asociată deseori cu simbolistica poetică a crucii. Dincolo de a fi doar o metaforă, ea aminteşte de suferinţa supremă a Fiului lui Dumnezeu. Însă durerea profundă a eului liric se scurge în „nemărginirea timpului” şi „Unul-Născut” este cel ştiut de Poet pentru că „mărul ochiului / se coace în zăpada / ultimului cuvânt al poemului, / Unul-născut...”. Arborele şi mărul sunt înlănţuite în curgerea divină a Cuvintelor din fiecare poem. Tot Îngerul este cel care mângâie şi alină suferinţa crucificării în rugăciunea şi liniştea Vecerniei: „Numai Îngerul îmi spune / cum să ţin în mâini freamătul crucii. / Numai Îngerul îmi spune că apa ce curge / e vecernie, / luciul ce apasă umărul”.
Şi nu în ultimul rând, ne oprim asupra poemului-capodoperă Rugăciune pe o carte. Invocarea divinităţii şi credinţa sunt aripile care înalţă sufletul în rugăciune. Poezia este, in facto, rugăciune. Cuvânt către divinitate. Poetul stă la taifas cu Dumnezeu. Iar dialogul lor este sublim, dincolo de fire, atemporal, aspaţial, tainic. Fărâme şi picături de cuvinte curg în poem firesc: „Să-ţi fie litera frunte / şi fruntea să-ţi ardă / ca grâul... / Să-ţi fie litera mal / şi malul să dezmierde râul... / Să-ţi fie litera mers / şi mersul să nu aibă seară... / Seceră a lunii să-ţi fie / peste vecernii de vară. / Să-ţi fie litera trup / şi trupul lăicer al zării, / veac, cărări, trezie / peste luciul sării... / Litera să-ţi fie / gândul fără vini, / veşti, văzduh şi ape, / lumină din lumini, / vindecări de rane, / sceptru de pământ, / laptele fierbinte / din sânul mamei, / sfânt”.
Aşadar, avem în mâini un volum original în peisagistica lirică religioasă de azi, un volum care marchează o continuitate cu celelalte (16 cărţi lirice) în gândirea poetică a autorului şi în uzitarea temelor şi a motivelor recurente. Beneficiind şi de o frumoasă concepţie grafică şi o eleganţă aspectuală ce impresionează privitorul, cartea lui Valentin Marica se impune atenţiei criticii literare prin profunzimea ideilor conturate în cuvinte simbolizând religiosul pur, prin originalitate şi exprimare poetică inconfundabile, prin viziune şi constanţă lirică.

Categorie:

Aparut in :