Minunile de la Aita-Mare şi Aita-Medie, judeţul Covasna

Se spune că minunile sunt invizibile cu ochiul liber pentru cei necredincioşi sau, mai bine spus, sunt inaccesibile ochilor pământeşti ai celor care „vor să vadă, dar să nu creadă”. De aceea, Dumnezeu Se ascunde şi Se revelează prin minuni discrete şi tăcute, săvârşite de robii Săi cei binecredincioşi prin trudă, consecvenţă, bunăcuviinţă şi anonimat. O astfel de suită a minunilor săvârşite întru numele Domnului poate fi socotită şi cea petrecută cu bisericile ortodoxe din satele vecine Aita-Mare şi Aita-Medie, din vestul Munţilor Baraolt şi bazinul Oltului, spaţiu multimilenar din inima României învecinat cu Ţara Bârsei.
În aceste două sate, românii ortodocşi sunt nu doar minoritari, ci şi pe cale de dispariţie. În Aita-Mare, în anul 2012, mai erau 6 familii întregi de români, 9 familii mixte şi 18 persoane singure. Astăzi, când unii dintre vârstnici au trecut la cele veşnice, situaţia este şi mai sumbră, căci au rămas doar 5 familii româneşti şi câteva persoane provenite din familii mixte şi persoane singure. Românii se confruntă atât cu omniprezenta criză economico-socială (care nu i-a ocolit nici pe ungurii trăitori în această zonă, fie ei unitarieni, reformaţi calvini sau romano-catolici), cât şi cu grave probleme identitare. Limba română este aproape necunoscută, nefiind vorbită nici măcar în familiile ortodoxe, şcoala nu asigură învăţământul în limba română, iar viitorul este incert şi sumbru pentru aceşti ultimi români care au rezistat, în faţa istoriei, până astăzi, când au fost uitaţi şi părăsiţi de toţi cei care ar fi trebuit să se îngrijească de prezentul şi, mai ales, de viitorul lor: oamenii politici, parlamentari şi reprezentanţi locali şi zonali ai românilor covăsneni, care, indiferent de culorile lor politice i-au neglijat şi i-au trădat. Toţi aceştia au păcătuit prin lipsă de implicare, mai puţin Biserica Ortodoxă Română, prin Episcopia Covasnei şi Harghitei, prin primul arhipăstor al acesteia, IPS Ioan Selejan (actual Mitropolit al Banatului) şi prin preotul Iustin Gârleanu, care, de aproape un deceniu, s-a încăpăţânat să slujească, să rămână, să reziste şi să (re)zidească zidurile bisericilor văzute şi nevăzute, să ţină împreună mădularele vii ale Bisericii lui Hristos, pe aceste meleaguri. (foto 1: Pr. Iustin Gârleanu, parohul bisericilor ortodoxe din Aita-Mare şi Aita-Medie).
Oare cum poţi să fii păstor de suflete pentru o comunitate minusculă, într-o zonă defavorizată, în mijlocul unei majorităţi indiferente (atunci când nu este ostilă)? Cum este posibil să zideşti, să repari, să ridici, să sfinţeşti şi să faci vie Biserica, în condiţii de sărăcie, ignoranţă şi ignorare? Au fost dileme şi întrebări dureroase, pe care mi le-am pus în sinea mea cu mult timp înainte de a vizita acele locuri. Am citit, am studiat, m-am informat. Apoi, după ce am ajuns acolo, la Aita-Mare şi la Aita-Medie, am înţeles…! Am înţeles că istoria trece uneori peste oameni şi peste locuri precum tăvălugul care netezeşte şi uniformizează totul în cale. Am înţeles că lucrurile mari se fac din însumarea faptelor aparent banale, neimportante. Şi am mai înţeles că Dumnezeu lucrează, la scara istoriei şi societăţii, prin oameni care sunt vrednici lucrători ai faptelor lor. Dar şi că, de multe ori, tot El ne ceartă pentru puţinătatea credinţei noastre, lăsându-i pe alţi oameni, care mânuiesc acel „tăvălug” distrugător, să-şi facă lucrarea lor nimicitoare, spre învăţătura şi luarea aminte a noastră. Aşa s-a întâmplat, în timpul ultimelor sute de ani, la fel se întâmplă şi acum, cu multe comunităţi (foste) româneşti din sud-estul Transilvaniei, care-şi pierd limba şi identitatea naţională. Dar, oare nu cumva şi-au pierdut credinţa, mai înainte de toate acestea?
În Aita-Mare sunt două biserici ortodoxe. Biserica cea veche (înscrisă astăzi pe Lista Monumentelor Istorice) a fost clădită la anul 1866, primind hramul Sfântului Nicolae, pe locul unui mai vechi lăcaş de închinare, construit din lemn în secolul al XVIII-lea (foto 2: Biserica „Sfântul Nicolae” din Aita-Mare). De-a lungul vremurilor tulburi, biserica a fost părăsită, jefuită şi profanată în mai multe rânduri. În prezent, ea îşi aşteaptă, cuminte, dreptul la o nouă existenţă, întru slava lui Dumnezeu, dar puţinătatea credincioşilor români ortodocşi şi lipsa banilor ne îndreptăţesc să credem că aceasta s-ar putea întâmpla doar printr-o minune. Să credem, dară, căci la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă! Biserica cea nouă, începută în 1936 şi terminată în 1938, a materializat năzuinţa comunităţii româneşti din Aita-Mare, care nu a fost posibilă decât după Marea Unire din 1918. Urmările Dictat-ului de la Viena, din 1940, aveau să se facă resimţite imediat în viaţa românilor din Aita-Mare: biserica, mormintele şi crucile din curte au fost profanate, preotul ortodox Ioan Bunuş a fost izgonit, casele românilor au fost jefuite, iar supravieţuitorii pogromului au fost obligaţi să treacă la cultele ungureşti. Astfel s-a încheiat un episod tragic din existenţa comunităţii româneşti de aici. După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei (în 1994), Vlădica Ioan Selejan a iniţiat lucrările de consolidare a bisericii. În pofida lipsurilor materiale acute şi a problemelor misionare dificile, solicitante şi epuizante, părintele Iustin Gârleanu şi-a propus finalizarea lucrărilor de restaurare (schimbarea învelitoarei de la acoperiş şi drenaje ale apelor pluviale), de modernizare (instalaţie de încălzire şi centrală termică), dar şi de pictură a bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfântului Gheorghe (ocrotitorul acestui sfânt lăcaş), dar şi al celor care i-au stat alături şi l-au sprijinit pe părintele Iustin, a fost definitivată pictura din altar şi din cele două abside laterale (scena Naşterii Domnului şi cea a Pogorârii la iad), icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, urmând a se picta tavanul din naos, unde vor fi realizate un medalion cu Sfânta Treime şi altul cu Sfântul Ioan Botezătorul, încadrate de patru scene reprezentative pentru iconomia mântuirii omeneşti: Botezul Domnului, Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim şi Răstignirea Domnului. Am văzut aceste picturi şi m-am bucurat de „cuminţenia” şi acurateţea stilului de tradiţie bizantină, în duhul erminiei ortodoxe, a buneicuviinţe şi a slujirii doxologice (foto 3: scena Pogorârii Mântuitorului la iad, absida nordică a bisericii din Aita-Mare).
La Aita-Medie, sat aflat la 2 km înspre deal şi pădure, situaţia este asemănătoare cu cea din Aita-Mare. O veche biserică din lemn, cu hramul Înălţarea Domnului, exista în jurul anului 1820, iar anterior acesteia, o altă biserică, ce data din 1710. Biserica actuală a fost construită în anul 1902, fiind sfinţită la Crăciunul aceluiaşi an, primind, iniţial, hramul Sfintei Treimi, apoi (după reparaţiile începute înainte de Primul Război Mondial şi terminate abia după Marea Unire) al Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. În septembrie 1940, comunitatea românească din Aita-Medie a fost supusă aceloraşi acte de barbarie, cruzime şi intoleranţă, similare cu cele întâmplate la Aita-Mare şi în multe alte locuri ale Transilvaniei, cedate Ungariei. În prezent, parohia din Aita-Medie numără 6 familii ortodoxe şi alte aproximativ 30 de persoane care provin din familii mixte şi persoane singure. În aceste condiţii, una dintre minunile prin care Dumnezeu şi-a mai arătat Faţa Sa către oamenii locului o reprezintă, fără îndoială, târnosirea bisericii, după lucrările de consolidare, renovare şi restaurarea picturii. Toate aceste lucrări de amploare, constând în subzidirea întregului perimetru al bisericii, lucrări de hidroizolaţie, consolidarea temeliei de susţinere a stâlpilor turnului clopotniţei, turnarea unei plăci de beton armat în interiorul bisericii, au fost urmate de lucrările de finisare. Totodată, în anii 2011 şi 2012 au fost realizate ample lucrări de restaurare ale casei parohiale din Aita-Medie, care a servit de-a lungul vremii drept locuinţă a preoţilor slujitori din cadrul acestei parohii. Casa, construită din bârne de stejar, datează din anul 1820, fiind situată pe locul unei alte case mai vechi, fapt ce probează continuitatea românilor ortodocşi trăitori pe aceste meleaguri. Anul acesta a fost construit şi un foişor de vară, în continuarea casei parohiale din curtea bisericii, iar părintele Iustin Gârleanu a gândit tot acest proces de construcţie, consolidare şi refacere din perspectiva organizării şi găzduirii unor viitoare evenimente duhovniceşti şi culturale în sânul micuţei comunităţi româneşti din Aita-Medie (foto 4: foişorul de vară). Toate lucrările, atât cele de consolidare şi modernizare a bisericii, cât şi cele privind casa parohială, au fost posibile prin purtarea de grijă şi prin implicarea directă şi nemijlocită a fostului ierarh al locului, IPS Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, dar şi a epitropului bisericii, Victor Şimon, şi a consilierilor parohiali Mihai Vancea şi Mihai Bârsan, a celorlalţi consilieri, a lui Gheorghe Simon (fiu al satului, consilier eparhial, în prezent stabilit la Sfântu-Gheorghe) şi mai multor credincioşi români din Braşov, care au susţinut financiar acest demers al părintelui Iustin (foto 5: Biserica din Aita-Medie şi casa parohială).
Târnosirea Bisericii din Aita-Medie, desăvârşită în 10 noiembrie 2013, în prezenţa IPS Ioan Selejan, constituie, pentru această zonă, un eveniment de anvergură duhovnicească, un exemplu viu de pastoraţie lucrătoare demn de urmat pentru alţi preoţi din Episcopia Covasnei şi Harghitei, un îndemn spre a ţine aprinsă candela credinţei, adresat atât credincioşilor aiteni, dar şi celorlalţi români ortodocşi, de aici, din Ţară şi din toată lumea. Hrisovul pecetluit cu acest binecuvântat prilej are puterea unui document cu valoare de simbol, care va da mărturie, peste veacuri, despre vremurile de azi, despre dorinţa ortodocşilor români de aici, de a I se închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr, în tradiţia Bisericii Celei Una, Sobornicească şi Apostolească: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului, cu desăvârşirea Sfântului Duh, a început construcţia acestui sfânt lăcaş cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în anul 1901 pe fosta temelie a celor două biserici din 1710 şi 1820, desăvârşindu-se în anul 1902 prin strădania comunităţii parohiale din Aita-Medie. Prin străduinţa Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Selejan şi ajutorul epitropului Victor Simon, susţinut de credincioşi, în anul 1999 a fost executată pictura în tempera de către pictorul Petru Schipor din Suceava. În anul 2013, în timpul păstoririi Pr. Iustin Gârleanu, biserica a fost renovată, făcându-se lucrări de subzidire şi consolidare a fundaţiei, a clopotniţei, hidroizolare, montarea gemurilor termopane, definitivarea picturii balconului, cât şi restaurarea integrală a vechii case parohiale din curtea bisericii. Biserica a fost sfinţită în anul 7521 de la zidirea lumii şi 2013 de la Naşterea cea după Trup a Domnului, în ziua 10 a lunii Noiembrie, la Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv), prin punerea de sfinte moaşte de către Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, paroh fiind Pr. Iustin Gârleanu. Doamne, binecuvântează podoaba casei Tale!”.
Dumnezeu lucrează minuni şi în prezent, prin mâinile oamenilor binecredincioşi şi ale slujitorilor Săi. În finalul acestor rânduri, nu mai putem să adăugăm decât: Vrednic este lucrătorul de roada lucrului său! Într-adevăr, „Vrednic este! Axios! Dignus est!”.

Categorie:

Aparut in :