Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (II)

Copilăria şi studiile

Viitorul Mitropolit, Visarion Puiu, s-a născut, la 27 februarie 1879, în oraşul moldav Paşcani, pe atunci, mare nod de cale ferată, loc de întâlnire a „atâtor trenuri, ce veneau dinspre Suceava, de la Iaşi şi dinspre Bucureşti şi se încrucişau aici, revărsând atâtea împestriţări de oameni”. Tatăl, Ioan Puiu, era fi ul preotului cu acelaşi nume din comuna nemţeană Girov, şi la naşterea sa îndeplinea funcţia de conductor de tren la Compania Lemberg - Cernăuţi - Iaşi a Căilor Ferate Austriece. Mama sa, Elena, casnică, era fi ica negustorilor romaşcani Niculai şi Ecaterina Miron. Când a „deschis ochii minţii” la câţiva anişori, locuia în „blocul pe trei rânduri” al feroviarilor păşcăneni, proveniţi din rândul austriecilor, polonezilor, românilor, unde a „început a cunoaşte, deşi prea deodată, lumea împestriţată şi atâtea obiceiuri felurite de viaţă, îndeosebi când ne-am mutat din cauza scărilor, sus, în târgul evreiesc al Paşcanilor”.

Cum este şi fi resc, primele lecţii le-a luat de la părinţii săi, care l-au învăţat să preţuiască poporul său „cu toate întârzierile lui”, lecţii lămuritoare pe care i le predau „în serile şi în zilele slobode şi pentru dânşii şi pentru mine, ca nişte foşti învăţători de şcoală românească”, sau în călătoriile făcute în Ţara de Sus a Moldovei. Faptul că viitorul Mitropolit a fost caracterizat de contemporanii săi ca fi ind întruchiparea „patriotului neamului românesc” şi „călugărul ostaş” nu trebuie să ne surprindă, deoarece părinţii s-au dovedit a fi nişte dascăli de excepţie. Cel dintâi cântec învăţat de la mama sa, a fost pe versurile Bolintineanului despre Ştefan şi Cetatea Neamţului. După aproape 60 de ani, marelui ierarh îi rămăseseră puternic întipărite în minte aceste lecţii, descriindu-le astfel: „Din Paşcani, porneam îndeosebi cu mama, fi e spre Suceava, să ne închinăm moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, fi e la Iaşi, pentru moaştele Cuvioasei Paraschiva, căpătând cu asemenea prilejuri atâtea lămuriri privitoare la trecutul şi însemnătatea istorică a acestor localităţi. Parcă-i văd pe amândoi părinţii clătinând cu tristeţe din cap, când treceau, urcând încet, în birja jidovească, din Iţcani în Suceava, la vederea ruinelor Bisericii Mirăuţilor (construită de Petru Muşat, la sfârşitul secolului al XIV-lea, primul sediu al Mitropoliei Moldovei - n.a.), că nu era restaurată, în curtea căreia erau depozite jidoveşti de piei de vacă, încă nedubite şi cum, urcând cu mare greutate, într-o zi, până la ruinele cetăţii Sucevei, pipăia bietul tata, lăcrimând, lespezile acestor urme istorice ale lui Ştefan Vodă, neînţelegând cum a putut ajunge acest pământ moldovenesc sub stăpânire străină, iar oraşul domnesc al Moldovei copleşit de evrei”. O benefi că infl uenţă asupra educaţiei sale o va avea şi bunicul după tată, care-i va inocula, alături de mama sa, un adânc respect faţă de cler, orientându- l spre a îmbrăţişa viaţa clericală.
Primele trei clase le va urma la Şcoala Mixtă a căilor ferate (şcoala nemţească) din Paşcani, iar clasa a patra la Şcoala de Stat nr. 3, de băieţi, din Roman. Din cauza greutăţilor materiale, tatăl fără serviciu şi bolnav, şi a îmbolnăvirii sale, va întrerupe, timp de doi ani şcoala, după care va intra, prin concurs, la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman, unde timp de trei ani îi are ca exemplu, „luminos de preot, bun cântăreţ şi distins slujitor”, pe directorul Seminarului, viitorul Episcop de Roman, Ioanichie Flor Băcăuanu, şi ca profesor de limba română pe Calistrat Hogaş, căruia îi datorează „primele compuneri stilistice bunişoare şi primele îndemnuri de a citi literatură română şi străină”. Între anii 1894-1899, urmează cursurile Seminarului Teologic „Veniamin Costache” din Iaşi, înfi inţat de vestitul mitropolit şi cărturar în anul 1803, care-şi desfăşura activitatea, din 1886, în palatul fostului domn al Moldovei, Mihail Sturza, şi unde îl are profesor de elină (greacă - n.a.) pe G. Murnu, „ale cărui ore erau pline de convorbiri literare, bisericeşti şi profane...” şi căruia îi datorează „primele gânduri de intrare în monahism”. Seminarului ieşean îi mai datorează, după cum mărturiseşte în însemnările sale, şi „primele accente de maturitate în gândire pentru chestiunile bisericeşti de obşte”. După absolvirea seminarului, urmează, între anii 1900-1905, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Fără a fi mulţumit de calitatea profesorilor săi, totuşi, în anii studenţiei îşi face o solidă cultură frecventând bibliotecile Fundaţiilor Regale, dar şi pe cele ale oraşului Bucureşti şi Academiei Române, urmărind cu regularitate strălucitele lecţii-conferinţe ale lui Titu Maiorescu, Rădulescu-Motru, Coco Dumitrescu-Iaşi şi ale altor conferenţiari, organizate la Ateneul Român. De asemenea, urmează şi cursurile Facultăţii de Drept, între anii 1902-1905. Nu lipseşte de la spectacolele de teatru, concerte, de la întrunirile politice ale conservatorilor şi liberalilor, de la dezbaterile parlamentare din Senat şi Camera Deputaţilor, chiar absentând de la cursurile teologice. Citeşte cu aviditate presa, angajând adevărate dezbateri cu colegii săi de internat, încercând „a cunoaşte stările politice ale ţării noastre şi lumea, care trebuia curând să ne prindă şi să ne poarte împrăştiaţi prin valurile ei”. În această perioadă de studenţie, a realizat şi a cunoscut, prin „lărgirea orizontului minţii... pentru prima dată stările de lucruri din Biserica noastră, puţin plăcute, şi persoanele din cârmuirea ei superioară, ca şi lipsurile clerului şi însemnătatea unei Biserici bine organizate, cu un cler cât mai bine pregătit”. Tot acum s-a hotărât defi nitiv pentru călugărie, în care, probabil, vedea, alături de mai mulţi colegi, singura cale prin care putea acţiona, din vârful ierarhiei (fapt pe care viitorul ierarh l-a contestat, afi rmând că „nu avea nici sprijin, nici călăuzire”, dar viaţa l-a confi rmat), pentru redresarea şi folosul Bisericii naţionale şi a culturii sale teologice.
În anul 1904, pentru a-şi îmbunătăţii veniturile, se angajează, la propunerea directorului Şcolii de învăţători, pe un post de funcţionar la „Casa Bisericii”, unde a lucrat „în diverse servicii de contabilitate, bunuri, personal, contencios şi chiar arhitectură... luând din ele destule cunoştinţe, ce mi-au ajutat mai târziu”. În acelaşi an, îşi dă lucrarea de licenţă, intitulată „Creştinism şi naţionalitate”, care i-a fost tipărită de Ministrul Instrucţiunii Publice, reformatorul învăţământului modern românesc, Spiru Haret, „drept răsplată pentru colaborarea literară ce o dam revistei populare «Albina», întemeiată de dânsul”.
La terminarea facultăţii, şi-a ales ca loc de metanie Episcopia Romanului, prezentând Sfântului Sinod cererea de tundere în călugărie. Ceremonia s-a săvârşit, la 21 decembrie 1905, în Catedrala din Roman, de Episcopul Gherasim Safi rin, unde tânărul monah a şi rămas până în ianuarie 1907, când i se oferă o bursă, pentru continuarea studiilor, la celebra Academie a lumii ortodoxe de la Kiev. La fel ca şi faimoasa şi impresionanta mănăstire kieveană „Lavra Pecerskaia”, Academia fusese întemeiată, cu trei sute de ani în urmă, de Mitropolitul Petru Movilă, fi ul domnului Ţării Româneşti şi al Moldovei, Simion Movilă, şi era „încadrată cu cei mai reputaţi profesori” de teologie. La Kiev, după un an şi jumătate de studii, unde a simţit „cei mai puternici fi ori de cucernicie în vremea sfi ntelor slujbe”, a asistat şi „auzit cele mai sublime cântări religioase”, a constatat „rânduieli bisericeşti mult superioare celor de la noi”, a cercetat organizarea Academiei, a muncii profesorilor şi bogăţia literaturii teologice. S-a hotărât să se reîntoarcă în Ţară, în iulie 1908, la Episcopia Romanului. (va urma)