Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (III)

Ascensiunea arhierească Revenit în ţară după acumularea unor cunoştinţe teologice şi organizatorice temeinice în domeniul bisericesc, este propus de protectorul său, Spiru Haret, devenit ministrul Cultelor, arhimandrit de scaun (vicar) în Galaţi. Şi, prin plecarea arhimandritului Nicodim ca vicar al Mitropoliei Moldovei, a fost numit şi director al Seminarului Teologic „Sfântul Apostol Andrei”, de curând înfi inţat în oraşul de pe malul Dunării, funcţie pe care o deţine de la 1 aprilie 1909 până la 1 septembrie 1918 (anterior, la Galaţi, pentru două luni a slujit ca dascăl la Catedrala Episcopiei, după care a fost hirotonit ieromonah şi apoi protosinghel, la 6 decembrie 1908). Noua funcţie i-a pricinuit „cumplite zbuciumări”, deoarece „fostele case ale lui Costache Negri” erau „vechi şi nepotrivite unei şcoli cu internat ce-şi sporea an de an numărul de elevi. De aceea, spaţiul trebuia lărgit în fi ecare an, spre a corespunde celor peste patru sute de elevi interni, în cele opt clase de seminar”. Toate încercările sale de a obţine fonduri pentru construirea unui local adecvat învăţământului teologic au eşuat până la declanşarea războiului, iar după intrarea României în războiul de întregire naţională, vechile clădiri ale seminarului au fost transformate într-un spital destinat militarilor răniţi pe front, „la a cărui administrare am lucrat împreună cu mama”.
La terminarea războiului, primul vlădică român al Basarabiei de după Marea Unire, Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh al României între anii 1939-1948, cunoscându-i deosebita activitate desfăşurată şi experienţa acumulată la Galaţi, îl solicită pentru a conduce Seminarul Teologic din Chişinău, de la 1 septembrie 1918, în condiţiile unei dârze rezistenţe a clerului basarabean, în majoritate de etnie rusă. Aici a început cu restaurarea frumosului local devastat de trupele ruse adăpostite în timpul revoluţiei, cursurile începând „abia la 15 octombrie, cu un corp profesoral mixt, din români şi ruşi, care, după un an, s-au împuţinat de tot”. După deschiderea seminarului, încredinţează conducerea profesorului de matematică Pr. Victor Popescu. În schimb, a îndeplinit funcţia „de inspector al mănăstirilor din Basarabia, apoi conducerea Societăţii culturale a clerului şi a celei de binefacere a oraşului..., precum şi a Societăţii Istorico-Arheologice din Chişinău”, astfel că, timp de doi ani şi jumătate cât a lucrat în aceste funcţii, „au trecut cu mare mulţumire sufl etească pentru mine... În călătoriile cerute de inspecţiile mănăstireşti, străbătusem în lung şi-n lat întreaga Basarabie, cunoscând în destulă măsură toate stările de lucruri, şi am văzut cât de puţin cunoşteau guvernanţii noştri această provincie, mai ales conducătorii bisericeşti, cum şi măsurile stângace luate pentru legarea ei sufl etească de Patria-mamă, şi mult aş fi dorit să pot contribui la adoptarea deciziilor cuvenite, dar n-am fost ascultat. Memoriile trimise Regelui Ferdinand şi şefi lor de partide politice mi-au procurat doar răspunsuri de mulţumire, rămânând fără rezultatele trebuitoare. În frământările şi desele lor schimbări la guvernare, politicienii noştri n-au asigurat în această provincie nici măcar o continuitate de lucrare”.
Deşi era numai arhimandrit, Visarion Puiu a fost propus de ministrul Cultelor, Octavian Goga, la sugestia primului ministru, Alexandru Averescu, şi cu aprobarea Mitropolitului Primat al României, Miron Cristea, pentru preluarea scaunului episcopal al Argeşului, fapt cu care a fost de acord. Va fi numit, la 17 martie 1921, ca Episcop de Argeş şi hirotonit în arhiereu la Catedrala din Bucureşti, în ziua de 25 martie 1921. Timp de doi ani, cât a îndeplinit această funcţie, a reuşit să cunoască toate parohiile subordonate Eparhiei sale, „cu biserici sărace... şi cu preoţi necăjiţi”, pe care le-a vizitat şi cercetat. S-a făcut remarcat, însă, prin redobândirea reşedinţei episcopale de la Curtea de Argeş, care fusese, în mod ilegal, ocupată de Casa Regală, ajungând, din acest motiv, într-un confl ict deschis cu monarhia română. Acest fapt îl va face pe Mitropolitul Primat să scrie, mai târziu: „A făcut regelui memorii ca să iasă din Castelul Regal de la Argeş (Palatul Episcopal - n.a.). Asta nu în vorbe potrivite, ci în termene, care - dacă nu interveneam eu - putea să-i devie fatale. Am promis că-l vom muta de acolo, la prima ocazie”. Şi ocazia a venit odată cu hotărârea înfi inţării, în 1923, a două noi episcopii în Basarabia: a Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi, la conducerea căreia a fost ales Visarion Puiu, la 29 martie, alegere solicitată şi de clerul basarabean, şi a Cetăţii Albe-Ismail, cu reşedinţa la Ismail, unde peste un an va fi numit la cârma sa Justinian Teculescu, unul din oamenii de seamă pe care i-a dat comunitatea românească din Covasna - Voineşti. Instalat la 13 mai, Visarion Puiu a păstorit destinele credincioşilor din Eparhia Hotinului timp de 12 ani, pe care îi va aprecia ca „cei mai frumoşi ani ai vieţii mele, pusă în slujba Bisericii Dumnezeului nostru Iisus Hristos... Înconjurat de un cler care, după câteva şovăieli, m-a înţeles şi m-a urmat în toate actele eparhiale ce am săvârşit, cu mănăstiri care, deşi slabe copii ale celor din Rusia de odinioară, păstrau, totuşi, un monahism mai înviorat decât cel vegetativ din lăuntrul ţării, şi sprijinit de un popor cu drag de biserică, bun şi ascultător, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, cei doisprezece ani de păstorie în Episcopia Hotinului au trecut producându-mi bucurii sufl eteşti pe care numai Bunul Dumnezeu mi le-a dat, poate ca răsplată a muncii puse în slujba Bisericii Sale în această latură de ţară, afl ată în vecinătatea haosului şi primejdiei bolşevice de peste Nistru”. (va urma)