Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (IX)

Şef al Misiunii Bisericeşti în Transnistria şi Mitropolit al Odesei

Mitropolitul Visarion Puiu (foto), silit de nepăsarea autorităţilor laice şi religioase ale ţării şi la presiunea politicienilor localnici, se va retrage la 1 iunie 1940, din scaunul mitropolitan al Cernăuţilor, „trecând răspunderea morală înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor”, persoane şi instituţii, care ar fi trebuit să-l sprijine în apărarea Fondului Bisericesc al Bucovinei. Că Dumnezeu nu a răbdat pe ticăloşii regimului, ne-o spune însuşi marele ierarh, care enumeră, în memoriile sale, evenimentele ulterioare demisiei, petrecute în vara anului 1940: „Prăbuşirea Guvernului Gh. Tătărescu, ocuparea nordului Bucovinei de armatele bolşevice ruseşti, fuga Regelui Carol din ţară şi sinuciderea tocmai a aceluia care servea de instrument pe lângă Rege, bandei criminale ce dorea luarea averilor Fondului din mâna bisericii, a lui Teofi l Sidorovici”.

Dezamăgit, se retrage la schitul Vovidenia, afl at în apropierea Mănăstirii Neamţului, unde, cu sprijinul fi nanciar al Fondului Bisericesc, se construise o casă, folosită drept chilie de Mitropolit timp de peste doi ani. Aici se va afl a în vara anului 1942, când Patriarhul României, Nicodim, îi propune să devină şeful Misiunii Bisericeşti din Transnistria, „cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spirituale a populaţiei din Transnistria”, cum se şi arăta în Decizia nr. 24, dată la 16 noiembrie 1942, de Comandamentul de Căpetenie al Armatei, semnată de Antonescu, Mareşal al României şi Conducător al Statului, prin care era numit în această funcţie. Contactul cu autorităţile guvernământului îl stabileşte în zilele de 5-6 decembrie, la Tiraspol şi Odesa, unde va fi întâmpinat în gările oraşelor de ofi ţeri superiori ai Armatei Române, de reprezentanţi ai clerului, ai administraţiei civile, consulii Germaniei şi Italiei şi de însuşi guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, evidenţiind, astfel, importanţa care se acorda misiunii bisericeşti în acest ţinut eliberat de comunism. Timp de 25 de ani, religia fusese scoasă în afara legii, bisericile închise, lăsate în paragină, dărâmate sau transformate în cluburi, cămine culturale, cinematografe, depozite, magazii, saivane (o singură biserică funcţiona la Odesa - n.a.). Mai nou, unele biserici au fost distruse de războiul afl at în desfăşurare, iar numărul preoţilor a scăzut „prin decese, prin deportări şi ucidere de bolşevici”, prin concentrarea militară în cadrul trupelor combatante pe fronturi, prin lipsa seminariilor şi universităţilor teologice care să pregătească resursele umane necesare desfăşurării normale a cultului. Cercetătorul Adrian Nicolae Petcu afi rmă că, la venirea în Transnistria, Armatele Române au găsit un singur preot, iar cei care au început să reapară „erau aderenţii diferitelor facţiuni ale Bisericii Ortodoxe sau apostaţi”. Greutăţile şi piedicile în reluarea activităţii de cult, erau generate şi „de atitudinea trupelor S.S. germane, care interzic predarea religiei în şcoli”..., „nu permit sub nicio formă sosirea în regiune a preoţilor atâta de necesari” sau propagă concepţia nazistă potrivit căreia „religiile vor fi suprimate în favoarea unei singure religii, aceea a Partidului Naţional Socialist” (partidul nazist condus de Adolf Hitler - n.a.).
Misiunii Bisericeşti, în condiţiile de război, îi reveneau sarcini uriaşe, atât materiale cât şi spirituale: redeschiderea bisericilor; refacerea celor afl ate în stare de ruină şi construirea de noi biserici, potrivit nevoilor locuitorilor; refacerea reşedinţei şi Catedralei Mitropolitane; refacerea şi reînfi inţarea Universităţii Teologice; „redescoperirea clerului care mai rămăsese”; aducerea unui mare număr de clerici din ţară, în mod deosebit din Basarabia, care era cunoscător şi al limbii ruse; formarea unei noi generaţii de oameni ai altarului, prin introducerea predării religiei în şcoală; reînfi inţarea şi deschiderea de seminarii necesare pregătirii rapide a unui mare număr de preoţi din rândul diaconilor şi cântăreţilor; înfi inţarea de şcoli de cântăreţi; reînfi inţarea de coruri bisericeşti parohiale; editarea de cărţi religioase în ambele limbi, care lipseau, distruse de-a lungul regimului sovietic; redactarea unor publicaţii misionare, şi multe altele. Practic, se punea problema de a se aşeza temeliile structurale ale bisericii, într-un ţinut în care acestea fuseseră distruse, în cea mai mare parte, timp de 25 de ani. În perioada existenţei, Misiunea Bisericească a organizat Eparhia în 14 protoierii, cu 63 de subprotoierii; un protoiereu la nivelul fi ecărui judeţ şi un subprotoiereu la nivelul fi ecărei plase. A pus în funcţiune şi a reparat, până la 15 martie 1943, 632 de lăcaşuri de cult, iar „până în 1944, peste 1.300 de lăcaşuri de rugăciune pentru toate cultele”, a înfi inţat Facultatea de Teologie de la Odesa şi Seminariile Teologice de la Odesa şi Dubăsari, a tipărit cărţi de rugăciune în ambele limbi, română şi rusă, a editat, în anii 1942- 1943, 4 ediţii ale revistei „Transnistria Creştină” şi revista bilingvă „Duminica”, la Mănăstirea Berşad, dar şi numeroase alte cărţi şi calendare religioase. (va urma)