Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (VII)

„Trebuia revoluţia rusească să zdruncine şi Biserica?

Dacă revoluția rusă izbucnea în condițiuni cu cât de reduse pregătiri prealabile, atunci, nici față de alte instituții și nici față de Biserică, nu s-ar fi luat măsurile crude din primele ei zile și, desigur, revoluția s-ar fi asemănat cu o evoluție forțată. Erupția ei, însă, fi ind în condiții și proporții excepțional de mari, n-a ținut seamă de nici o logică, iar înnoirile urmând a se arăta grabnic cu primele măsuri de îndreptare, nu e de mirare că s-au putut săvârși și excese.
Oricum însă, la întrebarea de mai sus, răspundem afi rmativ. De vreme ce reformele bisericești, cerute decenii de-a rândul de către mulți teologi și de ierarhi ai Bisericii ruse ortodoxe, fără a fi ascultați nici de forurile statului țarist și nici de conducerea bisericească superioară (adevăr recunoscut chiar în preziua revoluției, prin convocarea marelui congres bisericesc general ce s-a ținut la Moscova, în toamna anului 1917), nu s-au făcut pe cale de pașnică evoluție și atunci au trebuit să se facă (nu importă în ce măsură) prin revoluţie. Deoarece, asemenea schimbări pornesc uneori din motive subiective și represive, peste dorințele de reforme progresive, și cum revoluția nu a fost numai cu un caracter religios, nu e de mirare că, în măsurile ei, a zdruncinat și religiile, din motive pornite din considerațiuni personale, cu excluderea reorganizării necesare religiei printr-o reformă politică, cel puțin egală cu a celorlalte instituții ale poporului rus, dețin credința în sufl etul acestui popor e indestructibilă și primează pururea impunând, precum vom vedea, măcar de acum înainte o deosebită bună îngrijire de ea.
Și, într-adevăr, ceea ce constată în chipul cel mai senin și obiectiv toate popoarele civilizate ale lumii, vreme de douăzeci de ani, în legătură cu această chestiune, e raportul exagerat de aspru dintre alcătuitorii conducerii actuale a noului stat sovietic și credința religioasă a poporului rus și a celorlalte popoare din cuprinsul lui, care, departe de a urmări o reorganizare religioasă, prezintă, pur și simplu, o năpăstuire încă inexplicabilă și nejustifi cată, întâi de toate, față de principiul libertăților enunțate de revoluție și, tot așa, sub raportul tuturor considerațiunilor politice de stat, îndeosebi, pentru un popor cum e cel rusesc, cu profunde înclinări religioase.
Orice politică de stat civilizat presupune imperativ dorința de conducere și dezvoltare progresivă și armonioasă a tuturor instituțiilor unui popor, cu toate bunurile lui sufl etești și materiale, iar unde această defi niție axiomatică nu este împlinită în întregime, rămân lipsuri și dezechilibrări sociale ce stânjenesc atât viața de obște a unui popor, cât și pe cea a statului. Și paginile istoriei popoarelor arată limpede și documentat cum chestiunile religioase nu pot fi trecute cu vederea, nici oprimate din considerațiuni de incultură religioasă a cârmuitorilor și cu atât mai puțin din considerațiuni subiective personale, pornind de la elemente de conducere trecătoare, știut fi ind că oprimările sufl etești religioase rămân pururea zadarnice și sunt mult păgubitoare și celor ce le determină, nu numai celor ce le îndură.
Persecuțiile religioase au avut întotdeauna urmări rele pentru oameni și rezultate iluzorii pentru cei care le-au determinat, credința apărând iarăși ca pluta deasupra apei îndată ce nu mai apasă asupra ei vreo mână sau alt obiect, elementul credinței religioase fi ind indestructibil și veșnic. Și, dacă înfuriata revoluție rusă a scăpat din vedere această axiomă, o poate foarte lesne recunoaște și folosi astăzi.
Pentru că s-a văzut de ajuns cum, într-adevăr, simțământul religios poate fi oprimat sau viciat, dar, fi ind indistructibil și veșnic, un imperativ politic superior a impus întodeauna conducătorilor de popoare o cale civilizată şi foarte mult necesară, adică reorganizarea manifestării lui, iar nu încercări de vremelnice distrugeri, ceea ce a slăbit și întârziat întotdeauna consolidarea statelor și progresul tuturor instituţiilor acestora.
Iată de ce, admițând primele urmări ale revoluției ruse ca o necesitate forţată a unui început de reformă a Bisericii ruse ofi ciale (în scopul de a o despărți de forma de stat sub a cărui jug căzuse) și spre a ridica și aspectul vieții sociale religioase a poporului rus, socotim, acum, după douăzeci de ani de experiență și de amânare a adevăratelor reforme necesare lor, prin măsuri civilizate și logice, lucru absolut trebuitor sufl etului acestui popor eminamente religios și, tot așa, consolidării noului stat al republicilor sovietice.

VISARION,
Mitropolitul Bucovinei Cernăuți,
14 septembrie 1939 România”