Mitropolitul Visarion Puiu - contemporanul nostru (X)

Marile greutăţi întâmpinate, în cursul anului în care a păstorit Eparhia Transnistriei, rezultatele obţinute, considerate modeste de Mitropolit, „lipsa mijloacelor materiale şi a independenţei fi - nanciare”, confi scarea „reşedinţei, birourilor centrale ale Misiei, ca şi localurile celor două seminarii teologice” de armata germană în retragere, reîntoarcerea în Ţară a unui număr important din personalul Misiunii, îl face pe Visarion Puiu să ceară, prin adresa nr. 14.882 din 10 noiembrie 1943, Mareşalului Antonescu, ca activitatea Misiunii „să fi e suspendată”, iar „o aşezare a ei provizorie în altă localitate, în Transnistria, este de prisos, căci operaţiunile militare prezente o fac cu totul inactivă”.
La 1 decembrie 1943, în adresa nr. 15.700, destinată primului ministru, Ion Antonescu, Visarion Puiu relata cu amărăciune, la timpul prezent, cauzele eşecului Misiunii Bisericeşti Române în Transnistria. „Departe de noi e gândul unei părăsiri voite a postului ce ni s-a încredinţat, de a conduce Misiunea română bisericească pentru Transnistria, plecarea noastră din Odesa se impune de nimicirea condiţiilor de a lucra, şi nu putem rămâne ca un comandant fără ofi - ţeri şi fără oaste, precum rezultă din cele ce arătăm în rândurile ce urmează...
1. Datoria Misiunei nu e numai a reaprinde simţământul religios, oprimat vreme de un sfert de veac în populaţia Transnistreană, ci de a da acestei populaţii un creştinism mai curat şi superior celui condamnat de bolşevici. Dar, pentru acest lucru trebuie un cler ales, bine pregătit, superior „popimei” de altă dată, ridiculizată de bolşevism şi depărtată de preoţia evanghelistă.
Însă eu n-am nici măcar numărul de „popi” trebuitori slujbelor obicinuite în popor zilnic (ne trebuie 2.000 de preoţi şi n-am decât 617), iar încercarea de a-i dobândi printr-o pregătire mai scurtă de un an-doi, mi-a fost nimicită de războiu, localurile reparate şi amenajate în asemenea scop mi-au fost luate de armata germană, iar puţinii seminarişti, recrutaţi din vechi diaconi şi cântăreţi, de teama unei invazii bolşevice în Transnistria, mi-au fugit pe la casele lor. Aşadar, n-am avut oamenii trebuitori unei readuceri a populaţiei măcar la vechea stare religioasă, necum la o credinţă curată şi superioară, în stare a readuce la Hristos şi pe bolşevici.
2. Misiunea are datoria de a planta cât mai adânc credinţa creştină în sufl etele poporului, nu numai teoretic, prin tipărituri şi predici, ci şi prin fapte: «Şi a început Iisus a face şi învăţa». Misionarii trebuiau să fi e organele unei acţiuni de ajutoare pentru săraci, pentru bătrâni, văduve şi orfani. Aceste lucruri se fac, desigur, greu, încet şi în timp mai îndelungat într-un teren propriu, în Transnistria însă, trebuie făcute repede, când mijloacele sunt cu prisosinţă. Încât, aceste fructe ale creştinismului, Misiunea le-a dat lumii în prea săracă măsură.
3. Pentru propaganda bolşevică, guvernul sovietic a risipit miliarde şi sunt de necrezut cantităţile de cărţi şi broşuri ce s-au tipărit în Rusia în acest sfert de veac, contra creştinismului şi pentru sprijinirea ideilor comuniste. Misiunei noastre i-a trebuit o jumătate de an până să poată dobândi o tipografi e şi să o întocmească pentru a fi în stare să tipărească broşurile sale... Sunt profund dezgustătoare şicanele şi întârzierile întâlnite în cale de organele Misiunei pentru a dobândi hârtia trebuitoare, prin corespondenţe trecând până sus, pe la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, când ea i se putea da repede, cu preferinţă şi fără piedici nesocotite din partea funcţionarilor ierarhici ai Guvernământului, pricinuindu-i-se astfel Misiunei mari întârzieri.
4. Pentru orice fel de activitate misionară, trebuie elemente cu destulă pregătire şi cunoştinţe de menirea şi datoriile lor culturale. Dar, Misiunea nu are decât prea puţine elemente de acest fel, iar din mulţimea parazitară a clerului din ţară nimeni nu venea, cu toate că întregul cler nu are asemenea pregătire...”
După ce arată şi alte cauze ale nereuşitei Misiunii Bisericeşti în Transnistria, printre care părăsirea parohiilor de preoţii aduşi din Ţară, încadrarea birourilor centrale ale guvernământului cu „o drojdie” de funcţionari slab pregătiţi, lipsa fondurilor necesare refacerii infrastructurii bisericeşti, bagatelizarea rolului Misiunii de înalţii funcţionari ai guvernământului şi necesitatea independenţei fi nanciare şi de resurse bugetare a unei asemenea instituţii misionare, Mitropolitul încheie: „Pentru aceste motive, foarte însemnate într-un misionarism şi pentru că nici în viitor condiţiunile de activare ale acestei Misiuni nu pot fi garantate, dimpotrivă, ameninţate de mersul războiului, socotesc mandatul meu de un an încheiat, spre a nu-l continua în condiţii compromiţătoare, iar spre a nu rămâne ca un comandant fără ofi ţeri, fără trupă şi fără armament, deci simplu fi - gurant, cer reîntoarcerea la chilia mea din Monastirea Neamţului (schitul Vovidenia), unde să-mi pot căuta de sănătate şi de mântuirea măcar a sufl etului meu”. Astfel se încheie încă o etapă din zbuciumata viaţă a marelui ierarh, printr-o nouă retragere, poate ultima, de mai bine de 8 luni, la scumpa sa Vovidenia.

(va urma)