MUMA LUI ŞTEFAN CEL MARE

(fragment)

Un orologiu sună noaptea jumătate,
La castel în poartă oare cine bate?
- „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit,
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată,
Mica mea oştire fuse sfărâmată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-ncongior,
Vântul suflă rece, rănile mă dor!”
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- „Ce faci tu copilă?”, zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- „Ce spui tu, străine? Ştefan e departe,
Braţul lui prin taberi mii de morţi împarte,
Eu sunt a sa mamă, el e fiul meu,
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire, pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!

Ştefan se întoarse şi din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice de securi loviţi.
Dimitrie Bolintineanu

DANIEL SIHASTRU

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii, un străin sosi.
- „Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!”
- „Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune:
Să aştepte-afară! Sânt în rugăciune.”
-„Bunule părinte, sunt rânit şi-nvins,
Însuţi a mea mamă astăzi m-a respins!
Viu să-ţi cer povaţă dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova de-astăzi să se-nchine?”
Daniel Sihastru domnului a zis:
- „Mă înşeală-auzul ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă sabia nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,
Nu e totodată pace şi furtună.
Doamne!, tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri,
Dar nu ai pe-acela ca să-i umileşti!
Poţi ca să îi sfarămi, dar nu să-i robeşti!
Dacă mâna-ţi slabă sceptrul o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu ruşine domn şi atârnat!”
După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii, nalţă-o mânăstire.