Nea Mişu Manea: „Nu mă pot lăsa, asta e viaţa mea”

În această vară, la puţin timp după apariţia cărţii mele „Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan”, îmi zice tata că, urcând la o stână ascunsă în munţi, la Beţaşu, la un prieten din copilărie, nu l-a găsit, fiind plecat cu oile. Aşteptându-l, l-a zărit coborând, în urma oilor, cu cartea mea în mână. Citea. Tata mi-a povestit întâmplarea, cu mândrie de părinte, bucuros că rândurile mele îşi găsesc menirea. Atunci am avut convingerea că trebuie să-l cunosc pe prietenul tatălui meu.
Domnul Mihai Manea, nea Mişu pentru prieteni, m-a primit cu căldură în gospodăria lui bine îngrijită, unde fiecare lucru are o poveste. Până şi porcul din curte păstrează urmele unei întâlniri cu lupul. A coborât din pod răvarul şi cobiliţa cu care, cu mulţi ani în urmă, căra la stână găleţile de lemn, prea grele pentru un copil. M-a ospătat cu telemea făcută de el şi, în camera cu pereţii plini de fotografii ale copiilor şi nepoţilor, despre care mi-a povestit cu emoţie, am şters praful de pe poze îngălbenite de timp, am încercat sentimente greu de descris, atunci când, într-una din ele, l-am regăsit pe tatăl meu, având vreo cinci anişori. Am depănat amintiri, i-am împărtăşit trăirile, am râs şi ne-am întristat deopotrivă. Deşi viaţa l-a purtat pe diverse drumuri, fiind merceolog, magazioner, şef serviciu colectare lapte, gestionar, în diverse locuri din Ţară, mi-am dat seama că niciodată n-a uitat de „dragostea dintâi”: animalele. Sau că, aşa cum zicea unul din fiii lui, aceasta i-a fost „un fir călăuzitor”.
Pentru început, l-am rugat să se prezinte cititorilor „Condeiului ardelean”. Apoi, deşi venisem pregătită cu multe întrebări, cu curiozitatea unui etnograf aflat la început de drum, nu m-a lăsat inima să-l întrerup. Şi nea Mişu Manea mi-a demonstrat că ciobănia se moşteneşte. O ai în sânge sau nu.
Iată povestea lui:
„După spusele lui taică-meu, pe străbunicul l-a chemat Cosneanu Manea. Bunică-mea se trage din neam de Basarab. Bunica din partea mamei era din alt neam vechi, Sorescu.
Bunicul era un om hotărât, un om cu caracter şi dur. Dur în sensul că a ştiut să-şi ţină familia şi să prospere. Avea în jur de 1.000 de oi pe vremea aia. Era diferenţă de 10 ani între el, născut în 1876, şi bunica. A murit la 57 de ani, după ce a făcut 11 copii. Primii doi au murit la naştere, ceilalţi s-au făcut mari. Trei fete (Perţoaia, Porumboaia şi Paraschiva, căsătorită la Iaşi) şi şase feciori. Cel mare, de la vârstă fragedă, a început să conducă gospodăria bunicului, dar, printr-o întâmplare nefericită, a fost împuşcat pe munte, în 1930, la Fagu Alb. Avea 24 de ani.
Pe atunci, fiecare ţăran înstărit îşi dădea un copil la şcoală, să înveţe, să-i poată apăra interesele. L-au dat pe tata. Taică-meu a făcut trei ani la Braşov, la „Andrei Şaguna”. În ’30, când a murit, deja bunicul cumpărase muntele. 274 hectare de pădure, la Beţaşu, să aibă unde-şi păşuna oile; până atunci fusese închiriat. Pe cine să lase să conducă gospodăria? Bunica avea copil mic, tata era la şcoală, nea Costi era mic. Tata avea 12 ani când a murit bunicul. A lăsat averea pe mâna fratelui mai mare, Gheorghe. După trei ani, aşa de bine a condus Gheorghe averea, că a lichidat-o. Toată a băut-o.
Bunicul era printre puţinii din Voineşti care aveau astrahan - un cârd de 400 de oi numa’ astrahan. Povestea tata că a plecat cu o căruţă de piei astrahan, să le vândă, să plătească datoria, că avea credit la Banca Populară Braşov, făcut când a cumpărat muntele. În anul ăla cumpărase şi casa unde stă acum Nelu Manea, la Podu’ Mesului. A fost o târlă mare, avea şi casa care e acum a lui Titu Sandulea, era construită de bunicul pentru ăla care a fost împuşcat. A rămas Gheorghe în târla aia. La un an de zile după fiu-so, a murit şi bunicul. Au zis că l-a azvârlit iapa, că s-a cangrenat piciorul. Nu, a murit de supărare.
Eiii… Gheorghe a lichidat averea. Creditul trebuia plătit, se punea sechestru pe bunuri. L-a scos pe tata de la şcoală. Era diferenţă de şapte ani între ei, da-i zicea „nene”. A vint nene şi-a zis: „Băiete, înmoaie opincile şi înverigeşte băţul”. Şi s-a băgat cioban. Slugă. Şi el şi fraţii lui, să plătească creditul la bancă. Şi când au terminat cu creditul, a venit războiul, apoi comunismul şi le-a luat tot.
Tata n-a părăsit locul şi meseria. A ţinut la ele. A fost şi când s-a dus cu cinci găini şi-o capră, pe vremea lui Ceauşescu. Mereu a avut câte o mie-două de oi în subordine, ale CAP-ului. A fost baci la CAP. Tata le administra, plătea ciobanii. Avea câte două stâni. Una la Tomoşoiu - golul ăsta l-am pierdut acum, prin nişte retrocedări dubioase. Tot timpul ăsta, eu am fost lângă oi. Am trăit multe, am cunoscut tot felul de ciobani, îi ţin minte ca azi.
Viaţa la stână?
Aiii de mine… Cele mai vechi amintiri le am de când aveam şase-şapte ani, la Beţaşu. Mă jucam cu Neculai sub un fag, unde ne făcuseră un leagăn mare - o beldie în jos, cu o scândurică, făcea un balans de vreo zece metri. A trăznit copacul de lângă noi, noroc că ne-a strigat şi am reuşit să scăpăm.
Prin ’60, aveam vreo nouă ani, baci era Piluşcu cu frate-so Miti, ăla de pe „Şaguna”. Îşi băteau ăştia joc de mine… Nu uit, ca astăzi! Îmi trimisese soră-mea de acasă pulpă de miel umplută, cu conţinut de drob. Ăştia au controlat raniţa: „Vezi că ţi-a trimis maică-ta nişte carne stricată”. Îmi scoteau boabele de orez, zicând că-s viermi. Şi eu am mâncat bulz şi jindiţă, ei au mâncat pulpa toată. Şi râdeau de mine…
Era noroiul până la genunchi, cădeam… Mă cocoşam cu găleţile alea grele de lemn, cu cobiliţa. N-o puteam ridica de jos, atât era de grea. Mă puneam în genunchi şi aşa o ridicam - probabil d-aia n-am crescut. (râde) Am şi acum cobiliţa aia în pod. Şi răvarul. În fiecare an aşa a fost… În fiecare vară, când terminam şcoala, la oi! Mânător. A trecut… (oftează cu nostalgie)
Am terminat a opta. Am vrut să mă duc la Liceul Militar Marin, mi-ar fi plăcut acolo. Dar tata nu m-a lăsat. Mână-n mână cu Cosneanu şi Ciangă, insistau să rămân aici, că şi feciorii lor îs tot aici. Concluzia: „Nu te duci nicăieri! Mă ajuţi pe mine, un fecior am, unde să pleci?”.
Numa’ bine, că m-am încăpăţânat şi n-am vrut să scriu la examen - am luat patru la matematică, la română, cinci. Şi-a venit la tata domnul Teacă, profesorul; tata tocmai venise cu caii, că aşa aduceau brânza, cu şeile. „Ce-i cu băiatul tău? Uite ce note are!” Eu descărcam caii, cu mama. „Las’ că-l rezolv eu…” Când a plecat domnul Teacă, tata a şi pus mâna pe o chingă şi când mi-a ras vreo două… Le simt şi acum. No, a doua zi, examen la istorie. Am luat zece. Şi-am tăiat-o la munte.
Avea tata un cârd de cârlani, 821 de miei. Mai avea 1.200 mânzări, sterpe, vreo 400. Avea 15 ciobani. La ăia 821 de miei, erau doi inşi, unul de 24 de ani şi unul de 17. Tata: „Băiete, la cârlani cu tine!”. Mi-a dat o zeghe, din pănură, din sure, cizme, pălărie şi mâncarea pe măgar. Atât. Era în ’66. Am plecat din Poiana Iancăului. Toată vara nu m-a lăsat vătaful de cârd să viu la stână, îl trimetea p-ălălalt după legumă. Nu-ţi mai spun…, îmi crescuse părul până la umeri, mi-am ars zeghea… Unde dormeau mieii, acolo îi lăsa ăsta. Nu coşar sau ceva aripă… Nu, nene! Dacă târla era d-aici la Pamfil, acolo dormeau. Şi du-te, băiete, fă bulzul, adu-l aici, adu tărhatul… Băteam o pană în copac şi acolo agăţam sacu’ de mălai, bota de jindiţă şi brânza. Că brânza era cu porţia. N-aveam ce căuta după provizii înainte de-o săptămână, trebuia să drămăluim mâncarea. Eram trei inşi şi trei câini - aveam porţie egală de mălai. Aveam nişte câini…, nu ne era frică, nene! Şi n-am avut toată vara coşar! Făceam două focuri - la un foc dormeam eu cu vătaful.
No, şi-am dezertat prin august. Am plecat dintr-o muchie şi-am ajuns acasă pe la 11 seara. Maică-mea, încremenește când mă vede: părul mare, cizme rupte… Tata, dur: „Ce cauţi, băiete? Ai fugit? Ştie Niţă c-ai plecat?”. Eu, speriat: „Nu ştiu, am vint să mânc oleacă de ciorbă…”. „Îndărăt, ’tu-ţi…” Mama a încercat să-l împace. Parcă şi-acu’ văd - mi-a pus mama nişte ciorbă, nişte tocană, am mâncat şi-am plecat.
Dimineaţa, când s-a făcut ziuă, am fost la târlă. Apăi m-a luat ăla… după mine! Toată vara, numa’„liceu” striga după mine. Era un om de bază al tatei, l-a avut vreo cinci, şase ani, vara-iarna. Era de-al casei, avea încredere în el. Ştia că face miei buni.
A venit data de 3 septembrie. Am coborât cu oile, pe 5 era examenul. Rămăseseră vreo nouă locuri. Al doilea am intrat, fără să învăţ nimica. Aşa lecţie mi-a dat în vara aia!
În fine… Tot liceul, numa’ pe la oi. Uneori mai neglijam cartea, d-aia nici n-am intrat la facultate. Uite-aşa, toată copilăria. Nicio tabără, nicio excursie. Doar o dată, printr-a noua, am fost în Deltă, abia m-a lăsat tata.
Toamna, venea tata cu căruţa. Erau oile pe la Telechia, pe la Brateş. „Du-te, băiete, dimineaţă, porneşte oile!” Veneam cu bicicleta, dimineaţa mă duceam la şcoală. Mama mai zicea: „Lasă-l, mă, să-nveţe…”. N-am intrat la facultate, dar am satisfacţia că au intrat feciorii mei, sunt amândoi ingineri silvici.
Câte-am suferit, Doamne… Când eram mici, dormeam în podul stânii. Şi-am mai fi dormit, când auzeam baciul că zăngăne găleţile, când se crăpa de ziuă, pe la trei-patru. La şapte erau oile mulse. Ş-apoi ploua câteodată, era greu… A fost şi când mă trimetea cu oile iarna. Dormeam pe lângă coşar. Odată, pe la Pachia, mă căutau, nu ştiau unde îs - m-am ridicat cu cojocul pe mine, atâta ninsese pe mine că nu m-au văzut.
Hai să-ţi mai zic nişte lucruri de care nu ai scris în carte…
Aveau superstiţii bătrânii… Dacă îţi fura ceva din târlă, chiar şi un floc de lână, se chema „chişcătura-n târlă” - începea să-ţi moară oile. Regăţenii aveau nişte descântece, în care n-am crezut - îţi luau laptele la oi. Acelaşi lucru se întâmpla dacă îngropau ceva sub podina la spătar, unde mulgi oile.
Dacă ai găsit o oaie care nu-i a ta şi tu ai tăiat-o, triplu ai pierdere. Treabă constatată! Eram cu Georgică Costea, umblam cu mânzările. Că la 17 ani eram vătaf la mânzări, nu mă lua nimeni la muls. Era prin ’67, aveam vreo mie de mânzări; le rupeam în două din târlă - le mulgeam împreună, apoi unul fluiera încolo, altul încolo, unul se băga printre ele şi le despărţea, se-nvăţaseră oile; doi inşi cu un cârd, doi cu altul. No, şi-am găsit într-o duminică şapte oi. Grase, frumoase! „Georgică, una, deseară, o tăiem!” Sterparul, cu un an mai mare ca mine, Mitică, fiu de haiduci, avea în cap ăla… „uite, ţurcana aia o prinzi!”. N-am zis la ăi bătrâni. Baci îl aveam pe moş Erdesu, Sorescu, unchi de-al mamei, un om deosebit. Toată vara nu ne-a pişcat nici lupul, nici ursul, n-am avut pierdere. Până noi am muls, Mitică i-a luat hârştoaga (pielea - n.n.) jos, a belit-o, a pus-o într-o cracă. După muls, ne-am luat cocoloşul de mămăligă, jarul era făcut, am pus carnea. Când a început să sfârâie seul pe jar, a dat în nas la oi, au început să mârâie, să strănute, să bată din picior, s-au ridicat toate şi-au rupt-o la fugă în pădure, pe întuneric. Şi-a venit o ploaie de vară, cu tunete şi fulgere, şi-au apărut doi lupi. Ne-au trântit şapte oi. Exact şapte. Am uitat să-ţi zic: când le mulgeam, pe întuneric, a ieşit o oaie, din cele găsite, pe la mine, i-am dat drumul, a ieşit una pe la moş Erdesu, a simţit-o la coadă că nu-i oaia noastră; „Mă, ce-i cu oaia asta? Nu-i a noastră!”. O vară întreagă le ţii de coadă, le cunoşti… A mai ieşit una. „Ce-i cu oile ăstea? Nu-s din cârdul nostru.” Noi, nimic! Eu şi Georgică tăceam chitic. „Mă, să nu vă puie dracu’ să faceţi vreo prostie!” Adică să tăiem oaia; da’ ea era deja tăiată.
No, cum îţi spuneam - au început oile să fugă, noi după ele, a vint o vijelie d-aia mare; o căţea făta, una se căţelea, au vint lupii, dimineaţa am găsit şapte oi trântite. A venit omu’ şi-a găsit şase, ne-a mulţumit, n-a mai întrebat de aia. Nu uit cât oi trăi! Nici n-am apucat să mâncăm ceva din ea… Îţi dai seama ce credinţă aveau bătrânii? D-atunci, niciodată n-am mai făcut d-astea…
Câte-am mai păţit... Şi cu ursul: într-o noapte, dacă nu era tata la spatele meu, o încurcam. Alunecasem într-un pârâu, nu l-am văzut, a dat cu gheara - dacă nu striga tata „fugi, băiete!”, că niciodată nu-mi zicea pe nume, nu scăpam. Am reuşit să ies, tata a aruncat cu un tăciune şi a fugit ursul.
Tot timpul erai ocupat, aveai ceva de făcut la stână. Rareori, ciobanii se mai şi distrau: ieşeau pe vârful golului şi începeau să cânte. Sau se luau la trântă, care era mai tare. Baciul era arbitru, ăi bătrâni nu se băgau. Era o vorbă: cică la o stână au venit nişte oaspeţi. Erau la masă cu ciobanii, cu baciul, toţi chefuiau. Apare un biet copilaş, cu nişte găleţi grele, plin de noroi. O femeie îl întreabă: „Pe tine cum te cheamă?”. Amărâtul: „Pe mine nu mă cheamă nimeni, numa’ mă trimete…”. Era mânătorul. (râde trist) Îşi cam băteau joc de mânători - le vărsau găleţile noaptea, îi trimeteau după apă, îi munceau toată ziua. Şi n-a clacat niciunul, s-au călit.
Bunicul a ajuns până în Balta Brăilei - făceau câte-o lună de zile, şi pe câini îi dureau picioarele! Îmi povestea cum, într-o zi de Paşti, au mâncat ciorbă de urzici. N-au tăiat un miel, să-l facă… Veneau din partea Muscelului. L-am întrebat de ce. „Să afle tata c-am tăiat mielul?” N-aveau voie! Mult timp au umblat pe la Târgu-Mureş, pe la Oaia, acum îi zice Găeşti. Acolo a şi rămas un voineştean, frate cu nea Din Pană, s-a însurat p-acolo.
Cel mai mult, bunicul a iernat la Olteni, la un boier. Venea cu măgarul iarna, călare, până acasă. Îi crăpau cioreceii de ger. „Uite, băiete, am rezistat”, aşa îmi zicea tata.
Tata a fost dezertor din armata ungară. Când s-a cedat Ardealul, în ’40, pe tata l-a prins în armată la Sfântu-Gheorghe. I-a dus până în Slovacia, cu trenul. Ungurii au vrut să-l arunce din tren, pentru că era român. Un ungur din Tamaşfalău s-a pus în faţa lui: „Ori îl lăsaţi în pace, ori m-aruncaţi şi pe mine!”. Ăla l-a salvat.
La un moment dat, tata a făcut apendicită. L-au legat şi l-au operat pe viu. Atâta a icnit şi s-a zbătut, că a făcut hernie. Din această cauză, a rămas un fel de îngrijitor la infirmerie, nu s-a mai dus pe front. Ştia perfect ungureşte, că învăţase la boierul acela de la Olteni, era isteţ, şcolit, făcuse trei ani la „Şaguna”. Avea şi ceva bani la el, că făcuse comerţ la Budapesta cu stofe d-aicea. No, erau cu frontul la Sovata. Tata, la infirmerie. Acolo a auzit, de la nişte ofiţeri, că a doua zi va fi o bătălie mare, la Oarba de Mureş. Şi atunci a dezertat - a furat hainele unui maior, a venit cu o maşină până-n Covasna. Îl opreau santinelele, la filtre, îl salutau, el vorbea perfect ungureşte şi asta l-a ajutat. Dacă-l prindeau, îl puteau împuşca la orice oră. No, s-a dus la naşa acasă. La bunica era un ofiţer neamţ în gazdă, ăilalţi erau care cu oile în munţi, care refugiaţi la Întorsura-Buzăului. A aşteptat până a înserat, a dat nişte ţaglă la o parte, a intrat în pod, a coborât în cămară, fără să ştie bunica, a luat nişte haine de schimb, iar alea de ofiţer le-a îngropat la colţ, la Pamfil, sub podina grajdului. S-a dus la munte, apoi a trecut la Întorsura-Buzăului. Peste ceva timp, a trecut peste Copoţ, de la Zagon, a dezgropat hainele alea furate, să nu se strice stofa, şi s-a dus înapoi. Peste ceva timp, le-a modificat şi, atunci când a cununat prima oară, s-a îmbrăcat cu ele.
Acum?
Asta nu mai e ciobănie. Nu mai găseşti un om serios. Eu am vândut oile de două ori. În 2004, aveam vreo 300. Aşa mă săturasem… tata avea piciorul rupt, eu singur. Cam pe timpul ăsta, toamna, mi se face părul de găină când mă gândesc, am tăiat 100. De fapt, 99. Am chemat măcelarii lui Traian, în spatele şurii am pus o beldie, le-am zis ce să facă, le-am dat rachiu. Am vint în casă, că n-am putut să mă uit. Când mai era una, am zis: „Ho! P-asta nu!”. A rămas şi a murit de bătrâneţe. Când vedeam pieile puse cu sare, le fluieram, aşa mult m-a afectat. Mi-a zis nevastă-mea să le dau, că altfel înnebunesc.
Apoi iar le-am înmulţit. Ajunsesem la 150, în 2010. Creasem o rasă a mea, numa’ roţii ţigăi. Le-am vândut. Dar nu mă pot lăsa: acum iar am vreo 50. Şi-astă vară am fost singur, cu oi, cu vaci, cu porci. Am plecat de acasă la Beţaşu cu 100 de kile, în trei luni am slăbit vreo 15. Nu mă pot lăsa, asta e viaţa mea. Am şi capre…, îmi plac. Închid ochii şi le cunosc pe toate. Aşa era şi tata. Am şi câini. Când am vândut oile, aveam şapte oi şi nouă câini. Buni! Dacă acum las carnea afară pe masă, nu se ating de ea. Atât zic: „Nu-i voie!”. O vară întreagă, la Pachia, n-au părăsit locul din faţa casei. Plecam de la Beţaşu, acolo nu intra nimeni! Când sunt lângă mine, îs blânzi… O juma’ de oră dacă lipsesc, deja îs pe mine! Pe unii i-am crescut cu bibironu’… Am acum un ciobănesc carpatin cu pedigree, cu părinţi campioni balcanici. Numa’ că nu vorbeşte! În trecut, ciobanii selectau câinii, păstrau doar ce era bun. Ce nu, dădeau deoparte. Ştii cum îi alegea tata? După ce făta căţeaua şi făceau ochi, se ducea la bârlogul ei şi chema căţeii; care fugea în fundul adăpostului, p-ăla îl oprea, nu pe cei care veneau la el. N-am înţeles niciodată de ce, dar nu dădea greş!”.
Multe mai avea de zis nea Mişu Manea, dar animalele trebuiau hrănite, că ele nu ştiu de interviuri şi nu ţin cont de minunile zilelor noastre. Aşa că am plecat, cu promisiunea unei vizite la Beţaşu, la stână. Să vă dea Dumnezeu sănătate, nea Mişu!

Categorie: