Neculai Manea (Boaba) - Cuvinte peste timp

De vorbă prin Voineştii Covasnei:

Pe parcursul anului trecut, lucrând la albumul de fotografii Mărturii ale continuităţii româneşti în Carpaţii de Curbură: Voineştii Covasnei în imagini şi cuvinte, am primit, din surse diferite, mai multe poze din trecutul familiei Manea (Boaba) din Voineşti. Acestea, în mare parte, înfăţişau, ca un numitor comun, o pereche de oameni frumoşi, surprinşi în perioade diferite din viaţă: tineri, zâmbitori, înconjuraţi de copii, mai apoi bătrâni cu feţe blajine, în mijlocul nepoţilor. M-au emoţionat fotografiile cu Neculai şi Floarea Manea, dar, mai ales, am fost impresionată de felul în care urmaşii acestora îi pomeneau. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc şi să stau de vorbă cu ei. Probabil, Dumnezeu mi-a auzit dorinţa şi, aşa cum le potriveşte El pe toate, Anca, strănepoata acestora, mi-a adus un ziar îngălbenit de vreme, de unde Neculai Manea ne vorbeşte „peste timp”.
Cu acordul familiei, vă invit să facem cunoştinţă cu Neculai Manea, într-un interviu realizat de Vasilica Ciobanu, apărut în ziarul „Cuvântul Nou” din 6 decembrie 2004.

„Am avut o căsnicie fericită;
ne-am iubit, ne-am înţeles bine şi am muncit mult”
- spune Nicolae Manea din Voineşti, Covasna -

- Este adevărat că sunteţi cel mai în vârstă locuitor din Voineşti?
- Cu un an, doi în urmă mai eram patru inşi de vârsta mea, acum am rămas numai eu în tot Voineştiul. Eu sunt născut în 1911, iar soţia în 1922 şi suntem căsătoriţi de 62 de ani. Am avut patru copii, doi băieţi şi două fete, dar pe băiatul cel mare l-am pierdut.
- Cu ce v-aţi ocupat cel mai mult în viaţa dumneavoastră?
- Eu am umblat în toată ţara românească pentru că am fost ceferist, macaragist, şi unde era un accident, o lucrare mare, acolo eram. Am lucrat în toate fabricile, în toate combinatele de pe timpurile alea de atunci. În toată ţara existau doar patru macarale din alea mari, la Braşov, Paşcani, Cluj şi Timişoara, şi la un accident, la o construcţie de poduri, pe noi ne chemau. Eu lucram la Depoul CFR Braşov pe macaraua aia de 80 de tone şi dacă macaraua din Cluj, de exemplu, era plecată la o lucrare în ţară, era solicitată macaraua din Braşov. Plecam de acasă la ora 2, la 3.30 aveam tren din gară şi când ajungeam la Braşov aflam că macaraua putea fi plecată la Iaşi, atunci luam primul tren şi plecam la Iaşi pentru că pe macaraua aia era serviciul meu şi plecam după ea. Au fost şi accidente mari, la Blaj, Crăciuneşti, unde au fost trenuri întregi dărâmate şi sfărâmate, oameni morţi. La Sighişoara a fost un accident foarte mare, două trenuri s-au ciocnit şi au fost 36 de morţi. Aşa a trecut timpul - o zi eram la Braşov, alte zile plecat în ţară, o zi mă interesam cum merg copiii la şcoală, că toţi au făcut şcoala în Braşov, au învăţat o meserie, cum era atunci. Când am ieşit la pensie, am avut 500 de lei pensie, că se plătea rău la CFR pe timpul acela.
- Soţia dumneavoastră a fost angajată undeva?
- Soţia mea a umblat pe toţi munţii ăştia de aici după zmeură, după fragi, după mure şi vindea ca să facă un ban. Când eram eu plecat, ea îşi vedea de treburile de-acasă şi căra lemne din pădure cu spinarea, aşa cum făceau şi copiii. În 1942 ne-am căsătorit şi în 1943 m-am refugiat în Întorsura-Buzăului, iar soţia era gravidă şi a venit şi ea la mine, a luat-o pe jos prin pădure. Atunci, eu eram cioban şi plecam la munte, iar soţia ţesea stofă şi vindea. Ea n-a fost niciodată angajată, dar a ţesut mult, numai pentru un om de aici, care era oier, a ţesut 1.000 de metri de stofă.
- Sunteţi cioban din tată în fiu?
- Tata n-a fost cioban niciodată, dar mie mi-au plăcut oile, dup-aia m-am angajat în cooperaţie, apoi la CFR. Am fost baci în Dealul Bătrân, în Goru, cel mai înalt munte de aici, în Sfântu-Gheorghe, în Turia. Când m-am căsătorit, eram cioban.
- La Nedeie v-aţi cunoscut?
- Atunci nu i se spunea Nedeie, îi spuneam Sântilie. Era o horă ciobănească şi se ţinea în intersecţia străzilor Cuza Vodă, Strâmtă şi Toamnei, sub nuc la Fiţa Cioacă, aşa-i mai spuneam la locul acela. Veneau 40-50 de ciobani, care până atunci erau plecaţi în munţi, şi sărbătoarea de Sântilie ţinea şi o săptămână; femeile torceau, tricotau, povesteau şi se uitau la tinerii care petreceau. Eu aveam oi, aveam lână, iar soţia îmi ţesea stofă şi făceam negustorie şi aşa am cunoscut-o. Când am cerut-o de nevastă de la mama ei, că tată nu avea, n-a lăsat-o să se mărite pentru că voia să mai stea câtva timp lângă ea, dar soţia a bătut din picior şi a zis: „Eu mă mărit şi gata!”. Ne-am luat şi am trăit bine, am avut copii cuminţi şi au învăţat bine.
- Cum a fost această căsnicie care a durat 62 de ani?
- Am avut o căsnicie frumoasă; ne-am iubit, ne-am înţeles bine şi am muncit mult. Eu şi soţia n-am avut discuţii rele în căsnicia noastră, am avut numai vorbe bune şi ne-am înţeles unul pe celălalt.
- Cum au trecut anii de pensie?
- După ce am ieşit la pensie, acum am 34 de ani de pensie, am mers împreună cu soţia pe munte şi am cules fructe de pădure, ca să facem un ban. Primăvara mergeam la tuns de oi în tot judeţul şi tundeam şi câte 70-80 de oi pe zi. Soţia a ţesut mai mereu. Îmi aduc aminte că, într-o iarnă, soţia a ţesut baticuri din PNA pentru un ţigan şi a câştigat atâţia bani de i-am făcut nuntă băiatului cel mare. A zis ţiganul atunci „dacă ţeseţi aşa încă un an, vă luaţi şi maşină!”. Am ţesut şi eu, nu numai soţia, că nu se mai săturau musafirii din staţiune uitându-se pe geam la mine cum ţeseam! Când eram la Întorsura-Buzăului şi a născut soţia, avea războiul pus şi ea n-a mai putut ţese, atunci m-am băgat eu în război şi aşa am învăţat să ţes. Cu astea m-am ocupat pentru că animale, cal şi căruţă nu am avut, iar pământ am avut puţin, însă am pus pomi şi acum avem o livadă foarte frumoasă.
- Sunteţi amândoi în vârstă şi puterile vă sunt slăbite. Cum vă puteţi gospodări?
- Băiatul cel mic locuieşte cu familia lui aici, în curte cu noi, şi face mâncare, îi dă soţiei să mănânce. Săptămâna asta, însă, stă cu noi fata din Agnita, pe urmă vine fata din Braşov şi aşa mai fac cu rândul, pentru că au casă, gospodărie, familie şi nu pot sta permanent aici. De trei ani soţia este bolnavă la pat, iar eu nu mai am putere şi nici nu mai văd bine. Până anul trecut am mai scos-o cu căruciorul până la poartă şi mai stătea de vorbă cu vecinele. Acum nu mai am putere, dar, mulţumesc lui Dumnezeu că memoria nu m-a lăsat, că şi acum mai ştiu poezii pe care le-am învăţat la şcoală, şi în româneşte şi în ungureşte.

Categorie: