Nedeia mocănească de la Voineşti, Covasna - model de păstrare a tradiţiei şi definirii identităţii şi spiritualităţii româneşti

A fost al şaselea an consecutiv în care am participat (ca spectator, bineînţeles!) la Nedeia mocănească (Sântilia) voineştenilor. Am tot scris, în paginile „Condeiului ardelean”, an de an, despre această nedeie, aşa că am meditat îndelung asupra imboldului de a mai aşterne, şi-n acest ceas, câteva gânduri şi idei legate de „Sântilie”. Dar, dacă „toate-s vechi şi nouă toate”, ce s-ar mai putea spune, iar şi iar? Dincolo de bucuria reîntâlnirii cu prieteni dragi, de revederea acestor locuri binecuvântate, nedeia voineştenilor reprezintă, pentru mine, ceva magic, ca o chemare tainică a strămoşilor, căreia nu i te poţi sustrage. Nu poţi decât să o urmezi, să mergi acolo de unde vine această chemare, să te identifici cu locurile şi cu oamenii, să trăieşti bucuria momentului şi apoi… să te întorci la locul tău, să rememorezi şi să aştepţi o nouă nedeie, o nouă întâlnire, o nouă trăire, în anul ce va să vină. Dar, dincolo de aceste efuziuni sentimentale, „vocea interioară” a conştiinţei ştiinţifice îl obligă pe etnologul Constantin Secară să mai aştearnă şi câteva consideraţii teoretice, care pleacă tocmai de la menirea şi obligaţia lui, de a face lumii cunoscute resorturile interioare, „tainele” şi „tainiţele” acestei nedei, în contextul culturii populare, la nivel local şi naţional: de la păstrarea tradiţiei şi definirea identităţii şi spiritualităţii româneşti (greu încercate în chiar inima Ţării) până la patrimonializarea obiceiurilor şi „punerea în scenă” a ritualităţii de nuntă din Voineştii Covasnei, spre bucuria şi desfătarea turiştilor şi a celor care nu mai prididesc să vină, în zilele nedeii, de la apus şi răsărit, de la miază-zi şi miază-noapte, an după an tot mai mulţi şi mai interesaţi de a fi părtaşi acestei sărbători a voineştenilor.
Aş porni de la definirea conceptului de patrimoniu, ca moştenire culturală şi spirituală a unui popor. În literatura de specialitate (etnologică şi de antropologie culturală) mai circulă şi termeni derivaţi, precum patrimonializare, salvgardare, conservare şi protejare a moştenirii culturale, care au intrat în vocabularul tuturor celor care sunt angrenaţi (prin natura ocupaţiilor pe care le profesează), în definirea, analizarea şi sistematizarea realităţilor şi proceselor acestei societăţi globale, căreia - vrem, nu vrem - îi suntem contemporani (nu discut, aici, modul în care s-a făcut, la noi, traducerea şi asimilarea terminologică). Din păcate, în ciuda mult-clamatei afirmări a diversităţii multiculturale, globalismul, prin modernizarea societăţii şi prin accesibilizarea informaţiei, şi-a dovedit tendinţa contrară: să uniformizeze şi chiar să elimine unele dintre valorile aparţinătoare culturii tradiţionale rurale. La noi, în ultimii ani se vorbeşte chiar despre extincţia lumii ţărăneşti, cu tot ce implică această realitate socio-culturală. De aici, nevoia actuală de patrimonializare şi urgenţa ei. Una dintre definiţiile care pot fi date acestui termen descrie procesualitatea prin care fenomene culturale, obiecte, manifestări şi reprezentări umane diverse, care aparţin culturii tradiţionale, sunt scoase din contextul lor (să-i spunem „natural”) şi sunt mutate în alte contexte, diferite, uneori intervenindu-se asupra lor. Practic, de cele mai multe ori, patrimonializarea devine sinonimă cu resemantizarea. Acest proces a dovedit, însă, şi unele aspecte pozitive, căci, multe obiceiuri rurale ar fi dispărut cu totul dacă nu ar fi fost patrimonializate. Mă refer la epoca în care, în ţările din vestul Europei s-a ridicat problema necesităţii salvgardării patrimoniului etnologic (la finele secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea). Au existat momente când unele fenomene culturale au mai putut fi găsite vii şi active, în unele ţări şi regiuni, dar au existat şi situaţii în care acestea au trebuit să fie redescoperite, reinventate şi reiterate, prin singurele două acţiuni posibile în condiţiile date: muzeificare şi festivalizare. Din păcate, încă şi în prezent se face confuzie între patrimonializare (care impune, atât cât este posibil, respectarea contextului şi ariei de apartenenţă specifice elementelor de cultură tradiţională, ca şi ale tuturor coordonatelor sociale şi culturale adiacente) şi salvgardare (care presupune mai ales extragerea şi valorificarea acelor elemente, într-o manieră decontextualizată). Patrimoniul culturii tradiţionale cuprinde două mari categorii: cultura materială (tangibilă) şi cultura imaterială (intangibilă). Ambele se află într-un proces alert, de rapide transformări, unele ireversibile. Prin urmare, singurele modalităţi de patrimonializare şi de salvgardare sunt: muzeul (pentru patrimoniul material) şi scena (pentru cel imaterial). Scopul imediat este de a forma o conştiinţă colectivă locală asupra propriului patrimoniu, conştiinţă care trebuie să devină participativă şi militantă, în spiritul valorilor comunităţilor şi în sprijinul acestora. Scopul subsidiar, pe termen lung, este de a informa (într-un mod profesional) un anume public-ţintă, atât la nivel local, cât şi regional, naţional şi (de ce nu?) internaţional. Adresabilitatea este duală: la nivel academic, ştiinţific şi la nivelul publicului larg. Aici este decisivă contribuţia şi competenţa specialiştilor (cercetători şi profesori universitari, etnografi, etnologi, antropologi şi muzeografi), care trebuie să îndeplinească o funcţie formatoare din punct de vedere ştiinţific, dar şi moral şi spiritual, să aibă un aport major la refacerea memoriei culturale colective şi a unei conştiinţe patrimoniale autentice.
Dincolo de aceste considerente, viaţa reală este alcătuită din sute, mii şi milioane de amănunte. Sântilia voineştenilor, ca punere în scenă, se desfăşoară, an după an, de peste patru decenii, la „Casa nedeii” din Poiana Zânelor, înlocuind străvechea nedeie a satului. De asemenea, nunta tradiţională, pusă în spaţiul scenic, reproduce momentele şi secvenţele rituale ale nunţilor de pe timpuri. Din această perspectivă este clar că nimeni nu se poate opune tendinţelor transformării societăţii. Important este să se păstreze acurateţea elementelor patrimonializate, atât materiale (costumele populare, tradiţionale şi reprezentative la nivel local şi zonal), cât şi imateriale (repertoriu de cântece şi dansuri locale, autentice, în cazul nostru mai ales jocurile de circulaţie pastorală).
Ne bucurăm că, an după an, Nedeia voineştenilor îşi îndeplineşte menirea principală de a menţine trează conştiinţa patrimoniului tradiţional şi identităţii comunitare, precum şi de a face cunoscut acest patrimoniu la nivel local, zonal şi naţional, dar şi global (prin emergenţa reţelelor on-line).

Categorie: