NEVOIA DE UNITATE!

„Dezbină şi stăpâneşte!” De câte ori văd sau aud, scrise sau pronunţate aceste cuvinte, simt un fior, ca un sloi de gheaţă, pe şira spinării. Stau şi mă gândesc dacă ne caracterizează, pe noi, românii, ca popor, şi dacă, într-adevăr, le merităm!
Se spune că pe români îi unesc, de fiecare dată, numai necazurile, nenorocirile, valurile învolburate ale vremii şi ale istoriei. Se abate pe capul nostru o vitregie a naturii, să zicem... inundaţiile catastrofale. În faţa acelui bivol negru, stăm piept cu toţii. Cei loviţi sunt consolaţi, încurajaţi, oamenii sar să-i ajute, fiecare cum şi cu cât poate. Românul se arată darnic şi milos. Apoi, la scurt timp, viaţa îşi vede de rosturile ei, românul uită repede de cei năpăstuiţi cărora apele dezlănţuite le-au dus casele, le-au spulberat toată truda de-o viaţă, nemaiinteresându-i că loviţii aceia ai sorţii au fost prinşi de iarnă şi de frig, fără un adăpost, fără un acoperiş, fără un loc şi o pernă pe care să pună capul. Uitarea este omenească, vor spune unii. Iar grijile vin unele după altele, într-o succesiune, indiferent de voinţa umană, doar după cea a Domnului. Unul dintre exemplele cele mai concludente, despre unire şi dezunire, îl avem la îndemână tocmai aici, în preajma noastră, la Târgu-Mureş.
Atunci, după decembrie 1989, în urma loviturii de stat - cu amestecul unor puteri străine, de la apus şi de la răsărit, deopotrivă, care au folosit abil o revoltă şi o explicabilă nemulţumire populară -, în oraşul de pe Mureş repede şi-au arătat colţii iredentismul, şovinismul, neorevizionismul şi extremismul maghiar, sub diversele lor forme. Tronau gândul mişelesc al ruperii Ardealului, al renaşterii defunctei Regiuni Autonome Maghiare, impunerea unilaterală, la voinţa udemeristă, a separatismului şcolar, a celei de-a doua limbi oficiale - maghiara, din care capii UDMR şi-au făcut stindard, vârând-o la înaintare, instrumentată din culise, pe Smaranda Enache. Atunci, în faţa provocărilor udemeriste de la Târgu-Mureş, bine instrumentate dintr-un perfid centru de comandă cu sforile trase din afară, în pofida tuturor scenariilor de culise, românii mureşeni şi-au unit, putem spune exemplar, forţele în Vatra Românească, atrăgând atenţia slabelor şi mioapelor autorităţi de pe atunci ale statului ce se urmăreşte la Târgu-Mureş, amintindu-le că Ardealu-i pământ românesc, apărat cu sângele înaintemergătorilor în decursul istoriei, că aici, pe aceste meleaguri, mustind de suferinţele neamului, a fi patriot şi naţionalist român, în adevăratul sens al cuvântului (luminat, cumpătat, tradiţional ardelenesc!), una şi aceeaşi este. Şi, mai ales, de aici, din Târgu- Mureş, uniţi, dădeam un semnal autorităţilor române şi Europei, că Ardealul nu-i pustiu!
Atunci, în acele momente grele pentru Ardealul sfânt, toţi, un singur piept, o singură voinţă, am stat în faţa furtunii, culminând cu 20 martie 1990!
Atunci, vrerea nemeşească a pălit şi s-a spulberat, iar poftele hulpave s-au făcut ţăndări în praful imperiului ambiţiilor deşarte!
Atunci - o spunea până şi prim-ministrul Petre Roman -, Vatra Românească a fost „stânca de care s-a spart valul iredentist maghiar”!
Pe atunci, românii umpleau până la refuz, pândiţi de pericole, Sala Polivalentă, încât nu mai era loc pentru a fi aruncat un singur ac! Odată trecută acea furtună, deşi pericolele şi atacurile antiromâneşti s-au înmulţit, românii au început să se risipească prin diferite partide, să se lupte între ei, au mai tras o berică, au mai cântat, din când în când, pe la diferite ocazii, „Noi suntem români!” şi, încetul cu încetul, au uitat valul acela iredentist. I-au uitat, uneori cu desăvârşire, şi pe cei căzuţi sau grav răniţi atunci, în timp ce UDMR îi premia pe agresori! Unii au uitat până şi faptul că inşi precum Geza Jezsenszky şi istoricul Raffai Erno - coproducător al filmului „Trianon”, rulat prin Ardeal, cu Horthy, „amiralul fără mare”, călare pe cal alb, „erou” pe pământul românesc cedat prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940 - regretau că, atunci, în decembrie 1989 şi în martie 1990, „Ungaria n-a ocupat, prin forţă, Ardealul”.
Din păcate, azi, când, iată, iredentismul, separatismul, neorevizionismul şi şovinismul unor lideri din UDMR şi CNS (Consiliul Naţional Secuiesc) visează autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc, fac presiuni pentru cea de-a doua limbă oficială - maghiara - în stat, ne umilesc, ne insultă, ne calomniază, actele lor antiromâneşti rămân fără reacţie! În discursurile lui incendiare, provocatoare, incitatoare, fie la 15 martie, fie cu alte prilejuri, Marko Bela, fost vicepremier nu în guvernul de la Budapesta, ci tocmai în cel de la Bucureşti, afirma ba că „Ardealul nu e al românilor”, ba vrea înapoi „ţara” - idee desprinsă şi din „opera” criminalului Wass Albert, condamnat la moarte, în contumacie, pentru crime de război şi uciderea unor români nevinovaţi, la Mureşenii de Câmpie şi la Sucutard -, iar oficialităţile rămân surde şi mute. Iar ei, neprietenii, se bucură şi continuă să profite de dezbinarea noastră românească.
Dar, să poposim, dacă tot ne aflăm în domeniul exemplelor, în cloaca politică a zilelor noastre! Am văzut, cu toţii, ce sfârşit penibil a avut cârpitura numită Alianţa D.A. (Dreptate şi Adevăr). Din denumirea atât de pompoasă la început s-a ales praful şi pulberea! Dezbinarea românească, evidentă cu orice prilej, şi-a făcut efectul distructiv şi aici. Deşi, cel puţin aşa se spune, din păţanii se învaţă, în urma alegerilor parlamentare din toamna trecută s-a încropit o nouă coaliţie guvernamentală: PSD - PD-L. Se spera că, fiind formată din lideri care au avut aceeaşi mamă şi acelaşi tată - fostul FSN -, ea va rezista furtunilor tuturor orgoliilor şi ambiţiilor de doi lei. N-a fost să fie aşa. Roasă din toate părţile de neînţelegeri şi de ambiţii, pe la colţuri azi deja se vorbeşte despre Guvernul Boc 2, fără PSD! Războiul PD-L - PSD a început. Brânza s-a împuţit de-a binelea! Se aşteaptă doar sfârşitul. Acuzaţiile reciproce, între Traian Băsescu şi Mircea Geoană, se înteţesc, cu urmările lor nefaste pentru politica românească, pentru români şi pentru România, în primul rând! Supăraţi pentru atacurile violente ale preşedintelui Traian Băsescu, până mai ieri pesediştii clamau, cam cu jumătate de gură doar: „Nu vom ieşi de la guvernare!”, deşi multă lume bănuia şi aştepta ca, după alegerile europarlamentare, Geoană şi ai lui s-o facă. Deşi se plângeau peste tot: „S-a umplut paharul!”, s-au hotărât să mai amâne momentul. O spuneau chiar unii dintre pesedişti, modificând ameninţarea: „Nu s-a umplut paharul, dar este pe aproape!”. Lăudându-se fiecare, peste tot, de o parte şi cealaltă, că „Cel mai puternic partid din România a învins!”, partenerii de coaliţie îşi dau zdravăn acum la gioale pe sub masă, se calcă pe bătături şi se încalcă înţelegeri (ministrul Adriean Videanu, sfidând un consens, măreşte lefurile de lux ale subordonaţilor cu 50 la sută). Şi, uite aşa, căruţa Coaliţiei s-a hodorogit. Cu coada pe sus, PSD, prin Mircea Geoană, îl acuză pe Traian Băsescu, susţinând că, prin vizitele în Afganistan şi în Irak, şi-ar fi făcut publicitate cu gândul la alegerile prezidenţiale, considerându- l principalul vinovat pentru destrămarea Coaliţiei, deoarece el ar fi şi şef al statului, şi premier!
Priveşti în urmă şi, după şase luni de guvernare, vezi numai dezastre! Binele public? Binele românului? O vrăjeală! Cei care consideră că „s-a umplut paharul!”, adunaţi la Turnu-Măgurele, aruncă acuze grave, şocante, dure, într-o singură direcţie, arătând cu degetul spre PD-L, şi clamează în cor: „Noi să-i atacăm!”. Pe cine? Chiar pe tovarăşii de guvernare! Să te mai mire, oare, că această coaliţie aflată la guvernare seamănă, tot mai mult, cu o căruţă ţigănească: nimerind, ba în şanţul din stânga, ba în cel din dreapta, şi nicidecum pe mijlocul drumului? „Caracter jalnic! - strigă ministrul Videanu - Am să-l dau în judecată pe Geoană!”. „Să-i scoatem din primele locuri pe oamenii vulnerabili!” - zice Ion Iliescu. (Domnule Iliescu, teamă ne este că prim-planul va rămâne gol!) Aşadar, la Turnu- Măgurele au fost uitate toate promisiunile lui Geoană din campania electorală, despre 20.000 de euro pentru cei care se întorc din Spania şi din Italia, despre mărirea pensiilor (chiar despre cea de-a 13-a pensie), despre salariile dascălilor, aplaudate de el, despre raiul pe pământ, cu maluri de mămăligă şi râuri de lapte şi miere! În schimb, s-au ascuţit cuţitele, s-au încărcat armele, iar pesediştii au ocupat poziţii de tragere. Cum se mai pot aşeza la aceeaşi masă şi să-şi privească în ochi tovarăşii de guvernare, după ce toţi miniştrii PD-L sunt făcuţi „tâmpiţi”, „jalnici”, „vagabonzi”, „tăşti-băşti”? Atacul fără precedent la adresa miniştrilor PD-L din Guvern (deşi protocolul interzice acest lucru!) este „încununat” de compararea lui cu o „cocină”. Dovada clară că această coaliţie nu s-a născut, deloc, din dragoste! Abia acum românii îşi dau seama pe mâna cui este ţara, dacă pesediştii afirmă că ministrul Pogea-i „luat de pe drumuri!”, iar „Boc habar nu are de economie!”. Ce să mai înţeleagă românii din această abjectă telenovelă? România se află într-o situaţie economică dezastruoasă, dată pe mâna străinilor, vândută pe mai nimic! În tot acest timp, neînţelegând că niciodată „caii nu se deshamă la mijlocul vadului”, membrii Coaliţiei s-au prins într-o penibilă „Lambadă” politică, procedând precum cămila căreia îi vine cheful de joc tocmai la mijlocul punţii.
Treziţi-vă, guvernanţi! Treziţi- vă şi priviţi chipul acestei Românii! Şi, privindu-i faţa îndurerată, nu daţi vina doar pe criză! Priviţi şi pagina istoriei, din care, azi, înaintemergătorii vă urmăresc! Lăsaţi certurile deoparte! Interesele ţării să vă preocupe! Daţi-vă mâinile şi salvaţi România, aşa cum au făcut-o, nu o dată, în vremuri duse şi apuse, înaintaşii noştri, uniţi în momentele grele ale salvării ca naţiune! Meditaţi la rostul, la menirea şi la datoria voastră! Fiecare aveţi o responsabilitate. Degetele mâinii, se ştie, fiecare are un rost, dar puternice pot fi doar adunate într-un singur pumn. Acum, când ţara o duce greu, spre bucuria neprietenilor, uniţi-vă forţele! Dihonia, blestemul dezunirii, dezbinările, care întotdeauna i-au bucurat pe duşmani, nu ne-au adus nimic bun, în istoria noastră învolburată, decât necazuri, neîmpliniri, frustrări şi regrete. Gândiţi-vă, guvernanţi români, la glorioşii noştri înaintemergători, la cei de la 1848, de la 1 Decembrie 1918, la făuritorii Unirii şi ai României Mari, la intelectualitatea interbelică, cea care a înălţat România pe un loc de invidiat în Europa, la cei care, în cel de-al Doilea Război Mondial, cu arma în mână, au luptat pentru pământurile româneşti furate, unele încă rămase pe la străini, pentru eliberarea Ardealului, revenit la Ţara-Mamă! Numai că atunci, pe vremurile duse, fiii boiernaşilor, ai intelectualilor români, trimişi la Paris şi la Viena, se întorceau acasă, să-şi ridice Ţara şi Neamul. Azi, din păcate, n-o prea fac privilegiaţii sorţii!
Ţara, fără de care existenţa ca naţiune este imposibilă!
Ţara - dorită cu cerul ei senin, pentru care am fost născuţi! Ţara pe care poetul Ion Neniţescu o cânta cu acel suflu patriotic: „Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc, / Acolo eu să mor aş vrea, acolo vreau eu să trăiesc!”.
Uniţi, Ţara să vă fie gândul, nu gâlceava! Altfel, ne vom afla aşezaţi, din păcate, şi de acum încolo, sub pândă - ca o ameninţare şi avertisment - fatalităţii „Dezbină şi stăpâneşte!”.