Nicolae Bălcescu - un simbol al unităţii naţionale

Nicolae Bălcescu (foto) a văzut lumina zilei la 29 iunie/11 iulie 1819, la Bucureşti. Tatăl lui Nicolae Bălcescu, Barbu sin Petre „căpitanul” aparţinea micii boierimi, iar mama sa Zinca Bălcescu deţinea moşia Bălceşti de la Topolog. Nicolae Bălcescu s-a născut în preajma Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821, cel ce avea să deschidă cu sabia sa porţile istoriei moderne a României şi odată cu aceasta au luat sfârşit şi domniile fanariote, ultimul domn fiind Alexandru Şuţu.
În aceea perioadă, Bucureştii erau urbea contrastelor, cu case, palate şi grădini foarte frumoase, dar şi cu case sărăcăcioase, cu foarte multe biserici, numărând 60.000 de locuitori, fiind un oraş în ascensiune. Pe timpul evenimentelor revoluţionare din 1821, familia lui Bălcescu a fugit peste graniţă, stabilindu-se în părţile Braşovului. La scurt timp după revenirea la Bucureşti, pitarul Barbu a murit în anul 1825, iar mama sa Zinca a rămas văduvă cu cinci copii, cel mai mare, Costache, având 12 ani, Maria 8 ani, Sevastiţa 7 ani, Nicolae 6 ani, iar Barbu fiind nou-născut. Dacă tatăl, pitarul Barbu se lăsase înfrânt de viaţă, în schimb mama, Zinca, se va dovedi o luptătoare; de aici a moştenit şi Nicolae stilul de viaţă de mai târziu.
Nicolae Bălcescu nu a cunoscut o copilărie uşoară în casa din mahalaua Boteanu, în parte situată pe locurile bulevardului ce-i poartă astăzi numele, în dreptul bisericii italiene.
La vârsta de 7 ani, Nicolae a început să înveţe carte în particular de la un arhimandrit grec. Astfel, timp de cinci ani a învăţat într-un cadru familial, începând cu cartea grecească.
În anul 1832, Nicolae Bălcescu a devenit elev al Colegiului de la „Sfântul Sava”. Aici şi-a însuşit franceza, italiana, germana, istoria universală, aritmetica raţională, retorica, desenul şi compunerea în limba română. În această perioadă l-a cunoscut pe Ion Ghica, devenind buni prieteni mai târziu. Nu a avut posibilitatea de a pleca la Paris sau în alte mari oraşe europene la studii, aşa cum au reuşit alţi tineri români ca: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Nicolae Kreţulescu, Dumitru Brătianu, fraţii Golescu, Barbu Ştirbei şi alţii. În anul 1838, devine iuncăr în oştire, adică dascăl la şcoala ostăşească, unde în ciuda reacţiunii unor ofiţeri, s-a străduit să scoată în evidenţă eroismul de care au dat dovadă Mircea, Mihai şi Ştefan şi că aceştia au fost nişte voievozi viteji. Cariera militară a lui Nicolae Bălcescu s-a terminat în toamna anului 1840, odată cu arestarea sa sub învinuirea de participare la mişcarea revoluţionară condusă de Dimitrie Filipescu. A fost judecat şi condamnat la 3 ani de închisoare, din care a efectuat un an şi jumătate la Mănăstirea Mărgineni. În această perioadă, i-a cunoscut pe Eftimie Murgu, Cezar Bolliac, Marin Serghiescu- Naţionalu, Constantin Telegescu şi alţii. Cu toate condiţiile insalubre, care au dus la irosirea sănătăţii tânărului cărturar, el şi-a pregătit viitoarea sa lucrare - „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valachiei până acum”.
Pe lângă preocupările politice şi ştiinţifice, lua parte activ la viaţa socială, se întâlnea cu prietenii, mergea la spectacole, participa la unele petreceri. În această perioadă, a apărut în viaţa lui Nicolae Bălcescu un personaj feminin, care i-a fost aproape, o tovarăşă de viaţă, Alexandra Florescu, cunoscută sub numele de Luxiţa. A avut în intenţie de a se angaja din nou în armată, ca ofiţer de artilerie. Domnitorul Gheorghe Bibescu i-a făcut oferte tentante atât în 1843, cât şi în 1844 lui Bălcescu, dornic de a atrage de partea sa talentatul şi înzestratul tânăr. Faptul că Bălcescu n-a ocupat vreun post public s-a datorat fără îndoială dorinţei sale de a-şi păstra o poziţie independentă faţă de cârmuire, de a nu fi stânjenit în lucrările sale de cercetare istorică şi, îndeosebi, de a putea desfăşura liber acţiunile legate de pregătirea Revoluţiei din 1848. Dând dovadă de demnitate, a ales păstrarea unei libertăţi morale.
În perioada mai-iunie 1839, a călătorit în Banat pentru un tratament cu ape minerale şi pentru a se întâlni şi discuta probleme sociale şi politice cu Eftimie Murgu şi George Bariţiu. În 1843, devine membru al Societăţii Literare şi îi cunoaşte pe I.H. Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, A.T. Laurian, I.D. Negulici, E. Predescu, N. Bălăşescu. Bălcescu era un harnic om de cultură, un cercetător pasionat al arhivelor şi bibliotecilor, dezvăluind că istoria avea pentru el un sens practic, că era o armă în lupta de eliberare socială şi naţională.
În toamna anului 1843, a luat fiinţă Societatea secretă „Frăţia”, care avea ca deviză cuvintele „Dreptate şi Frăţie”, viitoarea lozincă a Revoluţiei de la 1848. Bălcescu a fost, după cuvintele lui Ion Ghica, „apostolul şi iniţiatorul cel mai ager şi mai zelos al Frăţiei”. Au mai aderat Alex. G. Golescu-Negru, Ioan Voinescu II, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Costache Bălcescu, M. Serghiescu- Naţionalu, Costăchiţă Filipescu.
Legăturile culturale şi patriotice cu Moldova s-au extins; în 1844, a apărut la Iaşi şi publicaţia „Propăşirea”, unde au apărut şi articole ale tinerilor intelectuali de la Bucureşti, în frunte cu Nicolae Bălcescu. În vara anului 1844, Bălcescu trece Carpaţii şi se deplasează în Transilvania, unde se întâlneşte cu George Bariţiu, vajnicul conducător al „Gazetei de Transilvania” şi al „Foii pentru inimă, minte şi literatură”, punând bazele cooperării în revoluţia ce o pregăteau. În această perioadă, îi apare lui Nicolae Bălcescu prima scriere tipărită la Bucureşti, „Table de istorie politică” şi „Table de istoria culturii Ţării Româneşti”.
Preocupat de starea şi organizarea oştirii noastre, va elabora studiul „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum”, lucrare ce a stârnit interesul în societatea bucureşteană. Autorul scoate în evidenţă arta militară de la domnitorii „de pe slăvitul tron ilustrat de Basarabi” şi critică domniile fanariote ce au minimalizat rolul oştirii. Susţine pentru întărirea oştirii un ziar al acesteia şi înfiinţarea unei şcoli militare pentru pregătirea ofiţerilor; a introdus conceptul de unire a românilor. Ulterior, Nicolae Iorga a rămas uimit de valoarea ştiinţifică a lucrării lui Bălcescu, care abia trecuse de 20 de ani.
În anul 1845, Bălcescu a publicat studiul „Cuvânt preliminar despre izvoarele istoriei românilor” în primul tom al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Prin lucrările sale, Nicolae Bălcescu, alături de Mihail Kogălniceanu, au meritul de a fi deschizătorii de drum ai istoriografiei moderne româneşti.
Tot în 1845, în luna mai, Nicolae Bălcescu face prima călătorie în Moldova, la Mânjina, unde se întâlneşte cu Ion Ghica, prietenul său de-o viaţă, Ion Ionescu de la Brad, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, şi împreună discută despre viitorul naţiunii române şi constituirea statului modern român.
A doua şi ultima călătorie în Moldova o face Nicolae Bălcescu în anul 1846, întâlnindu-se cu prietenii săi, constatând că zorii revoluţiei se apropie.
Reîntors din Moldova, Bălcescu a plecat însoţit de Costache Negri şi C.N. Filipescu în călătorie pe Dunăre, cu vaporul. Motivul plecării în grabă nu se cunoaşte precis, el poate fi interpretat: de a face cercetări în biblioteci şi arhive legate de preocupările istorice; apariţia studiilor referitoare la starea ţărănimii să fi produs iritări celor de la cârmuire sau de a merge la tratament folosindu-se de apele minerale din Germania. Se opresc la Buda şi Pesta de pe cele două maluri ale Dunării, vizitează oraşele cu palate şi case frumoase, ce aveau pe atunci 100.000 locuitori. De aici se deplasează la Viena, un oraş impresionant cu catedrale, palate, muzee, grădini, biblioteci, universităţi şi o populaţie de 358.000 locuitori, o adevărată metropolă. Până la Viena, Nicolae Bălcescu a fost însoţit şi de Luxiţa Florescu. Nu se ştie cu precizie traseul parcurs de Nicolae Bălcescu de la Viena la Paris. Se presupune că a trecut prin Praga, Dresda, Hanovra, Köln, şi de aici în Franţa. Cert este că paşaportul lui Bălcescu a fost de 4 luni; în realitate el se va reîntoarce în ţară în 1848.
Aflat în cetatea luminilor, tânărul cărturar a fost stăpânit dominant de problematica românească. În acea perioadă, dominată de ciocnirea ideologică ce avea loc între preşedintele Societăţii Studenţilor Români, Ion Ghica, şi C.A. Rosetti, secretarul ei, toţi considerau ca eminentă izbucnirea unei lupte revoluţionare în Europa. Starea de sănătate a lui Nicolae Bălcescu se înrăutăţeşte, dar cu toate acestea, la 1 ianuarie 1847, în noul local al Bibliotecii Române ţine discursul intitulat „Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei”, un manifest politic, apel înflăcărat, îndrumar de luptă revoluţionară, adresat românilor aflaţi la Paris, punând accentul pe unitatea naţională a românilor. Tot acum începe să lucreze la „Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595”, cel dintâi studiu despre Mihai Viteazul. Datorită stării sale de sănătate este sfătuit să plece în Italia şi să stea un timp cu bunii săi prieteni Vasile Alecsandri şi Elena Negri, care era grav bolnavă, la Palermo. De aici, prin Neapole ajunge la Roma, unde găseşte în Biblioteca Vaticană studii despre Mihai Viteazul şi lucrarea lui Ciro Spontoni, „Historia de la Transilvania”. Nicolae Bălcescu ajunge din nou la Paris în mai 1847, reluându-şi activitatea de cercetare pe tărâmul istoric. Aici o va întâlni pe prietena sa Luxiţa, care a stat câteva luni la Paris. La 15/27 mai 1848 s-a născut Bonifaciu, fiul lui Nicolae Bălcescu şi al Luxiţei Florescu. La începutul lunii august 1847, Bălcescu a avut deosebita satisfacţie de a descoperi un portret al lui Mihai Viteazul în cărţile lui Hieronymus Ortelius şi Joannes Bisselius. Cu această ocazie, a scris un studiu intitulat „Buletin despre portretele principilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei, ce se află în Cabinetul de stampe de la Biblioteca regală din Paris”.
În februarie 1848, în Franţa a început revoluţia. Nicolae Bălcescu scrie că a avut fericirea de a fi în primele rânduri alături de revoluţionari şi păstrează ca amintire catifeaua ce acoperea tronul Regelui Louis-Philippe. Alături de Nicolae Bălcescu au participat la revoluţie Dumitru Brătianu, Costache Negri, Scarlat Vârnov, Iancu Alecsandri (fratele poetului), Vasile Mălinescu şi alţii, care au fost martorii demiterii Guvernului Guizot şi ai răsturnării regimului Regelui Louis-Philippe. Imediat, s-a trecut la pregătirea revoluţionării Ţărilor Române, având loc mai multe întruniri la Paris.
În martie 1848, Nicolae Bălcescu, însoţit de A.G. Golescu Negru, a părăsit Parisul, îndreptându-se spre patrie. Cu trenul prin Belgia, Germania, aflată în plină efervescenţă revoluţionară, apoi Viena, Buda şi Pesta, prin Transilvania a ajuns la Bucureşti.
Nicolae Bălcescu a participat activ la întocmirea programului revoluţiei, a comitetului revoluţionar, la îndrumarea Guvernului provizoriu, a avut activitate diplomatică cu Turcia, Rusia, Franţa şi Anglia. A fost în primele rânduri ale revoluţiei, a contribuit activ la întocmirea „Proclamaţiei de la Islaz”, văzându-se spiritul vizionar al lui Bălcescu. Sub presiunea Rusiei, Turcia intervine în Ţara Românească pentru a restabili Regulamentul Organic. La 13/25 septembrie 1848, pe Dealul Spirii are loc o ciocnire între soldaţii turci şi o companie de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu. Bucureştii au fost ocupaţi şi peste 200 de fruntaşi ai revoluţiei au fost arestaţi. Armata de la Râureni, de 30.000 ostaşi sub comanda generalului Gheorghe Magheru, a fost dizolvată. Trupele ţariste au ocupat Moldova şi, în aceste condiţii, a fost învinsă Revoluţia din Principatele Române, dar ideea de libertate şi unitate naţională a învins.
Printre cei arestaţi se afla şi Nicolae Bălcescu, care va fi exilat departe de hotarele patriei sale. După o călătorie cu „ghimiliile” (ambarcaţiuni turceşti primitive, pontoane cu pânze) până la Orşova, unde exilaţii sunt lăsaţi liberi, Nicolae Bălcescu merge la Sibiu, unde s-a interesat de mersul revoluţiei în Transilvania. Imediat intră în legătură cu Comitetul Naţional Român, având discuţii cu Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu. Din Transilvania, Bălcescu împreună cu alţi exilaţi au călătorit la Belgrad, Triest, Atena, apoi la Constantinopol. Mersul evenimentelor din Transilvania l-au determinat pe Nicolae Bălcescu să plece, în aprilie 1849, la Belgrad şi de aici în Banat. După discuţii eşuate cu generalul Iosif Bem, are întâlniri la Debreţin cu Lajos Kossuth, pentru o înţelegere româno-maghiară. Încurajat, Nicolae Bălcescu se deplasează la Cluj-Napoca, unde poartă discuţii cu guvernatorul Transilvaniei, Boczko Daniel, şi cu lordul John Paget, apoi la Câmpeni pentru a se întâlni cu Avram Iancu. Intrarea armatelor ţariste în Transilvania au zădărnicit înţelegerile făcute, revoluţia din Transilvania a fost învinsă. Din Câmpeni, cu mare greutate (deghizat în moţ), Nicolae Bălcescu ajunge la Pesta, la Viena şi de aici, în octombrie 1849, la Paris, unde se ocupă de organizarea revoluţionarilor emigranţi.
În ianuarie 1850, merge la Londra, unde are contacte cu mai multe personalităţi din Anglia. Cu mare greutate, Bălcescu a reuşit să unească emigraţia revoluţionară şi să publice revista „România Viitoare”, care a avut un rol mare şi un succes enorm.
Ultimul drum spre patria mult iubită a reuşit să îl facă în vara anului 1852, când i s-a permis ca timp de o oră să se întâlnească pe pământ românesc cu familia şi prietenii săi. Cu ultimele forţe, fiind grav bolnav de plămâni, a reuşit să termine lucrarea „Românii sub Mihai Voievod Viteazul”, o lucrare monumentală, un mesaj adresat generaţiilor ce aveau să-l urmeze la unitatea naţională a românilor. De la Neapole se îmbarcă, în octombrie 1852, pe nava „Ercolano”, plecând pe cel din urmă drum la Palermo. Găzduit în camera 26 a Hotelului „Alla Trinacria”, conştient că i se apropie sfârşitul, cu un scris ilizibil, a solicitat a avea în preajma sa vreun prieten. Printre ultimele veşti bune a fost scrisoarea primită de la Luxiţa Florescu, iubita de-o viaţă, prin care îi aducea la cunoştinţă că fiul său, Bonifaciu, în vârstă de patru ani, îl iubeşte.
Marele cărturar a murit în ziua de 17/29 noiembrie 1852, la ora 19.30. N-a avut mângâierea să moară sub cerul patriei, pe care a iubit-o atât de mult şi n-a avut niciun prieten alături de el. A fost înmormântat în Cimitirul Capucinilor. După trei ani, a fost exhumat şi depus într-un osuar comun, fapt ce a făcut imposibile încercările de repatriere, din 1863, ale lui Nicolae Ionescu şi 1977 de către o expediţie ştiinţifică. Aceeaşi soartă ca a lui Bălcescu au avut-o mai târziu şi alte personalităţi româneşti: Alexandru Ioan Cuza, Ion Luca Caragiale, Nicolae Titulescu, George Enescu, Constantin Brâncuş, Mircea Eliade şi mulţi alţii, care şi-au găsit somnul de veci departe de pământul scump al patriei. Ulterior, la Palermo a fost ridicat un bust al lui Nicolae Bălcescu, cel care era socotit eroul conducător, speranţa ţării. Alături de toţi marii bărbaţi ai Neamului Românesc, Nicolae Bălcescu este un erou al Poporului Român, care şi-a jertfit viaţa în lupta pentru a făuri o Românie modernă, fericită. Sărac „ca Iov”, cum singur se caracteriza, a murit la vârsta de 33 de ani, ca şi Iisus Hristos, dar opera şi idealul său rămân nemuritoare.

Categorie:

Aparut in :