Nicolae Dabija ne-a lăsat „Tema pentru acasă” – dovadă a Credinţei, a Nădejdii şi a Iubirii

Nicolae Dabija (15 iulie 1948, Comuna Codreni, Cimișlia – 12 martie 2021, Chișinău) – poet, prozator, publicist, eseist, istoric literar și om politic din Basarabia, membru de onoare al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, Doctor Honoris Causa – nominalizat de mai multe universități din Basarabia și Țara Mamă, redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din stânga Prutului, ne-a lăsat ultima sa „Temă pentru acasă” la Limba și Literatura Română, intitulată „A fi om – o artă sau un destin?!”.
Cu peste 80 de volume de poezii, romane, nuvele, eseuri, publicistică, istorie literară, manuale, povestiri și poezii pentru copii, traduse și publicate în numeroase țări, Nicolae Dabija a fost un ambasador al românismului, iar dacă ar fi scris doar romanul „Tema pentru acasă”, ar fi fost suficient pentru a-i oferi Nobelul pentru Literatură sau pentru Pace.
Opera dezvăluie, până în străfundurile sale, până la nivel atomic, existența Iubirii, a recunoașterii ei pe pământ, ca o fărâmă a sfințirii dumnezeiești. Sufletul, încercat de cele mai grele cazne, de așteptare, de deznădejde, de umilire, de dezrădăcinare și împingere până la granița cu Infernul, se recunoaște în Dumnezeu printre oamenii de lângă el. Autorul ne întărește prin această lucrare, încredințându-ne că îngerii și-au construit lăcaș în oameni, că puterea noastră de a simți este dincolo de perceptibil și terestru, iar că ocara la care au fost supuși românii basarabeni, alături de alți frați în credință și încredere, de către regimul stalinist, nu le-a surpat Omenia.
Romanul prezintă destinul profesorului de Limba și Literatura Română din satul Poiana, Mihai Ulmu, proaspăt absolvent al Facultății de Litere din Iași, șef de promoție, care le preda elevilor săi de clasa a XII-a întreg anul pe Eminescu și doar câteva ore le vorbea de ceilalți scriitori. El însuși precum un Eminescu avea cabinetul de literatură ca un muzeu, ca o cameră de oaspeți, împodobită cu portrete de scriitori, covoare tradiționale, expoziții de reviste și cărți. Pentru dăruirea sa cuvântului românesc, meseriei sale, literaturii române și oamenilor, Mihai Ulmu este condamnat la 25 de ani de închisoare și deportat în Siberia, la muncă silnică în “Lagărul Morții”. Ultima sa lecție de literatură, înainte de arestare, răspunde la întrebarea “Ce e iubirea?”, profesorul subliniindu-le elevilor că “neamul nostru e condamnat să iubească“.
Dus într-o închisoare pe roți, în vagoane pentru vite, cu pasageri care aleseseră să tacă, Mihai Ulmu traversează Nistrul pe la Tighina, apă de la care își ia rămas-bun ca de la un bun prieten, iar apoi Uralii. Sute de bărbați înghesuiți într-un vagon încercau acum sentimental de teamă, de resemnare, de înduioșare, de sclavie consimțită sau de încăpățânare, pentru o nevinovăție transpusă pe chip și pe suflet. Mihai devine M1-315.
Urmează treisprezece ani de gulag printre sfinți, intelectuali și răufăcători, care încercau a se ține cu toții de o singură funie a vieții, pentru a nu fi doborâți de necruțătoarea Siberie.
Personajul cunoaște Iubirea în libertate, atunci când este ajutat să evadeze de Maria Răzeșu, fosta sa elevă din Poiana, care ajunge la capătul pământului pentru cel căruia îi era sortită. “Mulți dintre oameni nu-și află niciodată împlinirea pentru că n-au răbdare nici s-o caute, nici s-o aștepte”, dar Mihai și Maria, fugari prin taigaua nesfârșită, și-au recunoscut sufletele care se știau parcă de mii de ani, au recunoscut Iubirea, “o iubire ca un cutremur, ca o spaimă, ca o cădere într-o fântână adâncă sau ca o prăvălire în cer.”
Dacă cineva mai crede astăzi că în ideologia comunistă a existat măcar ceva uman, benefic, prolific, mie mi-e suficient doar atât din această teorie: “numai cretinii mai iubesc”, iar de aici s-au născut toate dezastrele și urgiile săvârșite de călăii regimului.
“Omul devine tare prin suferință” și multe au de îndurat personajele acestui roman: interogatorii, întemnițare, evadare, epuizare, singurătate, neputință…, dar toate au fost parcă incomparabile cu puterea iubirii. Mihai avea de executat în total 240 de ani, 8 luni, 3 săptămâni, 2 zile, 8 ore și 30 de minute, iar “a atrage după tine în iad sau într-o mare nenorocire care-i numai a ta, o ființă care te iubește și care nu se gândește la moarte pentru că se gândește la tine, înseamnă a fi iubit vreodată.”
Aș vrea să ne putem bucura astăzi de ceea ce avem, ca urmare a lacrimilor, a sudorii, a îndârjirii, a luptei, a credinței și nădejdii, dar mai ales a iubirii față de aproape a tuturor celor care n-au lăsat să ne moară graiul, tradiția, bunătatea, omenia, a celor care nu L-au lăsat pe Dumnezeu să moară în sufletele lor și care ni L-au trimis reazem pentru vremuri mai bune sau mai grele. “Gulagul” nostru de astăzi este diferit de cel de acum o sută de ani, pentru că ei s-au încăpățânat să treacă peste suferințele fizice și nu le-a fost doborâtă nici destoinicia, iar nouă ne rămâne să luptăm doar cu noi înșine, fiecare în fața propriei ființe, pentru că viața neîntemnițată este zborul, zâmbetul, îmbrățișarea... Și să nu uităm: „iubirea îi sfințește și pe cei sfinți”.

Categorie: