Noi contribuţii privind cunoașterea unor realităţi basarabene din perioada interbelică oglindite în documentele și publicaţiile deţinute de Arhivele Naţionale Covasna (I)

Participarea reprezentanţilor astrişti din Despărţământul Covasna- Harghita la simpozioanele internaţionale, organizate de Despărţământul „Mihail Kogălniceanu” Iaşi sub genericul „Românii din afara graniţelor Ţării”, s-a materializat în ediţiile precedente prin publicarea în volumele editate, care au reprezentat o finalizare şi valorificare a acestor manifestări ştiinţifice şi patriotice de succes, a cinci studii. Acestea au contribuit, în primul rând, prin evidenţierea activităţii, mai puţin sau chiar necunoscută, desfăşurată de personalităţi ale vieţii cultural-spirituale covăsnene - scriitorul Romulus Cioflec, Episcopul Justinian Teculescu - sau din alte zone ale ţării - Episcopul Visarion Puiu - la pregătirea, înfăptuirea şi consolidarea unirii Basarabiei cu Patria-mamă. În al doilea rând, studiile au contribuit, pe baza unor documente, în mare parte inedite, şi a unor publicaţii aflate în arhivele covăsnene, să reliefeze colaborarea şi legăturile care s-au stabilit între locuitorii celor două regiuni istorice româneşti, care se confruntau cu probleme şi fenomene asemănătoare, sau chiar identice, de integrare în viaţa României Mari, în contextul impus de dezvoltarea lumii interbelice pentru modernizarea tuturor domeniilor vieţii politicoadministrative, economico-sociale şi cultural-spirituale româneşti. Actualul studiu, întemeiat pe noi cercetări, vine să aducă în faţa celor interesaţi de această problematică, alte documente, acte şi publicaţii descoperite în arhivele locale, aducând astfel contribuţii noi la îmbogăţirea conţinutului şi bibliografiei temei care formează subiectul comunicării noastre.
Pentru o mai bună înţelegere a materialului de faţă, am prezentat izvoarele documentare în:
- izvoare cu caracter general, constând din legi, decrete, hotărâri, ordine, statute, coduri, circulare, note, apeluri, afişe şi alte publicaţii care îşi produceau efectul pe întregul teritoriu al României Mari, deci atât în Basarabia cât şi pe teritoriul judeţului Trei Scaune;
- izvoare cu caracter specific, constând din aceleaşi tipuri de documente, care-şi produceau efectul numai în spaţiul basarabean, ca provincie istorică şi administrativă interbelică integrată României Mari.
De asemenea, documentele din comunicarea de faţă au fost grupate în patru capitole: I - despre administraţie, II - despre arhive, III - despre naţionalitate-cetăţenie şi IV - despre cultură.

* * *

I. O preocupare centrală a guvernării după încheierea războiului de întregire naţională a fost legată de stabilirea unui sistem unitar de administrare a noilor provincii reunite cu Vechiul Regat. Astfel, la 11/24 decembrie 1918, a fost dat decretul-lege prin care se ratifica unirea Transilvaniei cu Ţara şi se stabilea modul de conducere „până la definitiva organizare a României Întregite”, recunoscând competenţele Consiliului Dirigent în rezolvarea problemelor din domeniul serviciilor publice şi elaborarea de urgenţă a proiectelor de lege agrară şi electorală. Afacerile externe, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului intrau în competenţa guvernului de la Bucureşti, în care Transilvania era reprezentată de trei miniştri. Prin decretul-lege din 1 ianuarie 1919, era ratificată şi unirea Basarabiei cu Ţara, statuându-se modul de administrare a acesteia prin directorate şi reprezentarea ei în guvernul de la Bucureşti de doi miniştri. Problemele de interes general, ca şi-n cazul Transilvaniei, intrau în competenţa guvernului bucureştean.
„Procesul de unificare legislativă, care a stat la baza unificării instituţionale, administrative, politice, economice, culturale etc., s-a produs printr-o împletire a principiilor şi modalităţilor de înfăptuire. Menţinerea pentru un timp a unor legiuiri specifice doar pentru unele regiuni s-a interferat cu extinderea unor legi din vechea Românie, cu promulgarea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare cronologică distinctă între aceste înfăptuiri. Pe de altă parte, trebuie precizat că unificarea legislativă a fost un proces de durată, dar exercitarea în mod unitar şi deplin a autorităţii guvernului central asupra tuturor regiunilor ţării s-a înfăptuit într-o perioadă scurtă de timp, cuprinsă între momentele Unirii şi încetarea activităţii organismelor regionale din provinciile respective... În intervalul în care au funcţionat organismele regionale, procesul unificării a înregistrat două direcţii de acţiune, unul de la nivelul guvernului spre sferele din competenţa sa, ceea ce înseamnă extinderea expresă a unor dispoziţii din vechea Românie în teritoriile unite, şi cealaltă, de la organismele regionale în teritoriile în care aveau atribuţii.”
În acest sens, în Arhivele Naţionale Covasna, din municipiul Sfântu-Gheorghe, întâlnim o serie de documente privind efectuarea unor studii vizând implementarea în cele două regiuni distincte ale României Mari a unei legislaţii comune, instituţii identice şi a pregătirii personalului necesar acestora. Redăm, mai jos, conţinutul, pe scurt, a unor asemenea documente:
a) Ordinul circular al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, prin care se transmite pentru studiu broşura intitulată „Referat asupra cercetărilor făcute cu privire la unificarea guvernamentală a Regatului Italian”.
În prefaţa referatului, autorii săi, Hilderbrand Frollo şi Patrulius Radu, subliniind importanţa şi urgenţa elaborării unor asemenea studii pentru viitorul Statului Român, afirmau: „... însărcinaţi de a studia modul în care s-a făcut unificarea guvernamentală a Italiei, ca urmare a unificării politice de la 1859-1861, de la primele cercetări făcute în acest sens, ne-am dat seama de complexitatea chestiunii şi de necesitatea unor studii îndelungate... Socotind însă că guvernul român are nevoie de rezultate pozitive grabnice, pentru a putea prezenta proiecte de legi odată cu convocarea noului Parlament, am fost siliţi să renunţăm la o parte a studiilor ce ne propusesem să facem şi să ne mulţumim a ne urmări numai partea pur legislativă”;
b) În aceiaşi perioadă, se trimitea prefecturilor din toată ţara, pentru aducerea la cunoştinţa celor interesaţi, a unor norme obligatorii, cum ar fi „Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă”, cunoscută şi sub numele de „Legea Trancu-Iaşi”, după numele ministrului Muncii şi Ocrotirilor Sociale, care semnează şi expunerea de motive, Grigore Trancu-Iaşi, unul din liderii Partidului Poporului, aflat atunci la guvernare. Condiţiile în care a apărut legea au fost explicate de însuşi autorul ei. „În 1920 - spunea Trancu-Iaşi - problema cea mai dificilă pentru ţara noastră era lupta continuă între capital şi muncă... Exista o situaţie extraordinară provocată de mişcarea muncitorească, grevele nu mai conteneau, în fiecare zi pe străzi se vedeau cortegii în frunte cu drapele roşii, viaţa economică a ţării fiind paralizată.” Legea cuprindea trei capitole: Rostul şi lămurirea legii; Expunerea de motive şi Conţinutul legii. În sensul celor spuse de autor, este interesant de văzut şi analizat capitolul „Rostul şi lămurirea legii”, care cuprindea subcapitolele: lupta între capital şi muncă; prin sporuri de salarii viaţa se scumpeşte; nici patronii să nu închidă fabricile şi nici muncitorii să nu înceteze lucrul; prin ce mijloace se poate pune capăt pierderilor pricinuite de greve; rolul Ministerului Muncii; legile ce se vor face; ce urmăreşte legea de faţă; libertatea muncii; împăciuirea; alegerea delegaţilor lucrătorilor; grija pentru cei ce reprezintă interesul muncitorilor; rolul delegaţilor; procedura împăciuirii; arbitrajul; sabotajul; ce pedepseşte legea; cui se adresează legea. Concluzia care se desprinde este evidentă: grevele vor înceta prin „introducerea arbitrajului obligatoriu între capital şi muncă”, rezolvarea acestora fiind lăsată în fond în mâna patronilor. Era, totodată, una dintre căile de refacere şi redresare a economiei naţionale distruse de război şi o modalitate legală şi „democratică” de impunere a autorităţii statului asupra mişcărilor sociale, determinate de situaţia materială foarte grea a populaţiei, generate de marea conflagraţie mondială. (va urma)