Noi contribuţii privind cunoașterea unor realităţi basarabene din perioada interbelică oglindite în documentele și publicaţiile deţinute de Arhivele Naţionale Covasna (III)

III. O serie de documente se referă la folosirea limbii oficiale în relaţiile dintre instituţiile publice, dobândirea naţionalităţii şi cetăţeniei române, schimbările de nume, consemnarea apartenenţei etnice a populaţiei, intonarea imnului naţional, arborarea drapelului naţional, jurământul faţă de rege şi legile ţării, desfăşurarea unor ceremonii cu ocazia aniversărilor unor zile naţionale sau ceremonii funebre. Dintre acestea am selecţionat, ca fiind interesante pentru cunoaşterea climatului convieţuirii interetnice, următoarele documente:
a) Privind folosirea limbii oficiale: „Cu ordinele noastre nr. 59.571 din 18 iulie 1923 şi 54.896 din 27 iunie 1924, V-am atras atenţiunea asupra faptului că unele servicii exterioare continuă să întrebuinţeze în actele ce se eliberează şi corespondenţa ce poartă altă limbă decât cea oficială a statului, aplicând în acelaşi timp sigilii străine, şi V-am rugat cu insistenţă să luaţi măsurile cuvenite ca asemenea fapte dăunătoare prestigiului ţării să nu se mai petreacă.
Vă rugăm pentru ultima oară să binevoiţi a atrage cu toată severitatea atenţiunea organelor Dvs. în subordine, că este cu desăvârşire interzisă a elibera acte, a purta corespondenţă sau a întrebuinţa sigilii cu altă stemă sau în altă limbă decât cea română.
Veţi lua apoi deîndată măsuri ca toate registrele şi imprimantele să fie făcute numai în româneşte, iar publicaţiunile şi anunţurile să fie făcute în limba română şi limba/ limbile populaţiunii din localitate, în cazul când numărul acestor locuitori trece de o treime de numărul total al locuitorilor comunei.
Totodată, Vă rugăm a dispune a se aplica cu stricteţe şi dispoziţiunile cuprinse în jurnalul Consiliului de Miniştrii nr. 1.871, publicat în Monitorul Oficial nr. 84 din 14 iulie 1920, referitor la inscripţiunile stradelor, indicatoarelor drumurilor, precum şi orice inscripţiune permanentă publică, trebuiesc să fie făcute în limba română şi în limba sau limbile populaţiunei din localitate. De asemenea, inscripţiunile de la prăvălii să fie făcute obligator în limba română şi facultativ în limba ce ar dori proprietarul, cu condiţiunea ca ambele inscripţiuni să fie făcute cu caracter de aceiaşi dimensiune...
Tot azi am dat ordin Inspectorilor Generali ai acestui departament să controleze, cu cea mai riguroasă atenţiune, îndeplinirea dispoziţiunii şi când vor constata cea mai mică abatere, să ni se comunice de îndată pentru ca să luăm cele mai extreme măsuri disciplinare. Ministru, I. Nistor, Director General, V. Ionescu Dârzeu.”
b) Privind corespondenţa şi ordinele referitoare la dobândirea naţionalităţii şi cetăţeniei române de către cetăţenii din provinciile care s-au unit cu Ţara Mamă, în anul 1918.
Potrivit Regulamentului pentru constatarea naţionalităţii române „numai românilor de origine din teritoriul fostului imperiu rus şi celelalte teritorii alipite, li se cere o declaraţie de opţiune pentru naţionalitatea română. Persoanele de naţionalitate străină nu au nicio obligaţie legală de a face declaraţiuni pentru naţionalitatea română, asemenea declaraţii nu le sunt de niciun folos. Aceste persoane au obţinut de drept şi fără nicio formalitate cetăţenia română...”. În 26 decembrie 1923, prin ordinul Ministerului de Interne se instituia, pe lângă Prefectura Chişinău, Comisia de verificare a situaţiei supuşilor ruşi. Prin alte ordine, din anul 1924, se cer tabele nominale cu date privind refugiaţii ruşi creştini. Acestora li se eliberau autorizaţii provizorii de şedere în ţară şi, pe baza acestora, „bilete de liberă petrecere”. În anul 1924, în Sfântu-Gheorghe erau stabiliţi şase prizonieri ruşi, din care, un mecanic, un tâmplar, un bucătar şi doi „economi”. Doi dintre aceştia erau căsătoriţi cu localnice. Situaţia refugiaţilor ruşi de origine evreiască a fost „regulată prin Decizia ministerială nr. 57.666 din 1921 şi prin acordurile stabilite ulterior cu reprezentanţii Uniunii Evreilor Români, după care refugiaţii ruşi, de origine evreiască, sunt obligaţi să părăsească ţara până la 31 decembrie 1923, prin îngrijirea Uniunii Evreilor Români”. În ce priveşte totalitatea refugiaţilor ruşi, guvernul român reglementase, în general, situaţia acestora prin Decizia nr. 87.784/13 XI 1921 a Ministerului de Interne, care preciza următoarele:
„Art. 1. Supuşii ruşi, refugiaţi în România, de la 27 martie 1918 până în prezent, sunt obligaţi să părăsească teritoriul actual al României. Nu sunt cuprinşi în această obligaţiune foştii supuşi ruşi, care au dobândit de drept şi fără nicio formalitate naţionalitatea română, pe baza Tratatului de la Paris, relativ la Basarabia, adică: a) supuşii ruşi născuţi pe teritoriul Basarabiei din părinţi care aveau domiciliul în Basarabia; proba se va face cu orice act legal de naştere; b) supuşii ruşi care aveau domiciliul administrativ în Basarabia la 27 martie 1918. Situaţia persoanelor de la punctele a şi b se va verifica cu începere de la 15 noiembrie 1923, după normele prevăzute în regulamentul pentru constatarea persoanelor care au dobândit personalitatea română, pe baza tratatelor de pace. Până atunci, ele vor continua să primească bilet de liberă petrecere, dacă în prezent sunt supuşi acestei obligaţiuni.
Art. 2. Pentru refugiaţii ruşi care fac parte dintr-una din categoriile de mai jos, se vor libera certificate de identitate, după modelul adoptat de către Conferinţa de la Geneva. Aceste categorii sunt următoarele: români transnistreni, căsătoriţi cu cetăţene românce; femei de origine din Basarabia, devenite străine prin căsătorie; acei care au părinţi, copii, fraţi sau surori, care dau garanţie pentru întreţinerea lor; membrii familiilor persoanelor din categoriile precedente”.
Urmau apoi detaliile tehnice ale aplicării deciziei M.I..
Privind obligaţia supuşilor ruşi, veniţi în ţară după 27 martie 1918, de a părăsi România, într-un ordin semnat de Eugen Cristescu, se preciza: „Măsura de izgonire nu va putea fi luată nici chiar în cazul persoanelor de naţionalitate rusă, care, obţinând de drept naţionalitatea română, în conformitate cu Tratatul de la Paris, au optat pentru cea rusă şi care ar urma ca în termen de 12 luni, de la data opţiunii, ar urma să părăsească ţara. Aceştia vor fi lăsaţi să stea în ţară până la noi dispoziţiuni, fiind consideraţi ca străini, aplicându-li-se în totul dispoziţiunile legii şi regulamentului pentru controlul străinilor”.
Potrivit reglementărilor legale, în registrul de evidenţă al cetăţenilor români întocmit la nivelul fiecărei localităţi, în 1924, au fost înregistrate următoarele categorii de populaţie: „Toţi locuitorii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş cărora, în urma Unirii, li s-a recunoscut cetăţenia română în condiţiile statornicite în decretele- legi rămase în vigoare pe temeiul art. 138 din Constituţie, şi anume: a) În Basarabia: locuitorii majori care la 1 august 1914 aveau domiciliul real în această ţară şi erau cunoscuţi îndeobşte ca supuşi ai Statului rus (art. 25 al decretului-lege electoral no. 3.402 din 14 noiembrie 1918, astfel cum a fost modificat prin decretul-lege no. 3.600 din 21 august 1919); b) În Bucovina: locuitorii care au obţinut indigenatul în una din comunele din Bucovina înainte de 1 august 1914 şi aveau în luna august 1919 domiciliul real în una din acele comune (art. 8 al decretului- lege electoral no. 3.620 din 24 august 1910)”.
După terminarea înregistrării tuturor cetăţenilor care intrau sub incidenţa reglementărilor respective, fiecare localitate înainta Ministerului de Interne o listă a acestor locuitori cuprinzând numărul curent, numele şi prenumele locuitorului, membrii familiei - soţia şi copiii aflaţi sub puterea părintească, cu arătarea numelui şi datei naşterii lor. Printre ultimele documente, din arhivele covăsnene, privind situaţia refugiaţilor din Basarabia sunt cele emise de Rezidenţa Regală a Ţinutului Bucegi, din care făcea parte şi judeţul Trei Scaune. Circulara nr. 14.312 din 12 aprilie 1940 se referea la cetăţenii români proveniţi din Transnistria, iar următoarele două, la organizarea unor acţiuni de ajutorare a refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina în urma răpirii acestor două regiuni istorice româneşti de către URSS, la 28 iunie 1940.
„Conform adresei Ministerului de Interne nr. 5.108/A/1940, avem onoarea a vă face cunoscut că în vederea rezolvării situaţiunii din punct de vedere al cetăţeniei românilor transnistreni, refugiaţi după război în Basarabia şi răspândiţi în întreaga ţară, Guvernul doreşte să întocmească o situaţie a tuturor acestor elemente. În consecinţă, Vă rugăm să binevoiţi a dispune să se procedeze la întocmirea unei statistici nominale în care să se treacă informaţii referitoare la: numele capului de familie; localitatea transnistreană de unde vine şi originea etnică; ocupaţia şi starea materială actuală; numele de familie al soţiei; originea etnică şi localitatea unde s-a născut; numărul şi vârsta copiilor; consimţământul capului de familie dacă doreşte a fi colonizat; alte informaţii în legătură cu viaţa persoanelor cercetate.”
„Potrivit ordinului Ţinutului Bucegi nr. 27.593 din 24 iulie 1940 şi în conformitate cu ordinul Ministerului de Interne nr. 195/1940, cu onoare vă aducem la cunoştinţă că Ministerul Armatei, în dorinţa de a ajuta pe refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, civili şi militari, organizează o serie de concerte în oraşele mai mari ale Ţării. Vă rugăm a da toată importanţa cuvenită acestor frumoase acţiuni de ajutorare, dând tot concursul ca populaţia judeţului nostru să ia parte în număr tot mai mare la aceste concerte pentru ca încasările să fie simţitoare. Sfântu- Gheorghe la 29 iulie 1940, Prefect, E. Sibianu.”
Solidaritatea morală şi materială, manifestată de populaţia judeţului, cu refugiaţii din Basarabia şi Bucovina rezidă şi din nota circulară nr. 32.058 din 29 august 1940, care solicita propuneri pentru decorarea celor care s-au remarcat în această privinţă. „... Conform dispoziţiei Excelenţei Sale Domnului rezident Regal, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a înainta Ţinutului (Bucegi - n.n.) tablouri cu propuneri pentru decorarea doamnelor şi domnişoarelor care au desfăşurat o activitate neobosită pentru ajutorarea celor refugiaţi din Basarabia şi Bucovina.” (va urma)