Nu am pierdut speranţa

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am sărbătorit şi anul acesta în pace naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, în România, grădina Maicii Sale. După ce am postit, ne bucurăm. Acum încheiem anul 2009 şi ne gândim, cu mari speranţe, că anul 2010 ne va aduce mai puţine ispite, mai puţine probleme în a asigura un trai mai bun familiilor noastre, mai multă siguranţă naţională pentru copiii noştri, şi câte şi mai câte bune.
Trebuie să spunem, însă, că Poporul Român, creştin-ortodox, a avut parte de multe ispite nu numai în perioada postului. Dumnezeu ne-a încercat, aşa cum face de fi ecare dată, dăruindu-ne situaţii în care trebuia să gândim fără patimă, situaţii în care era necesar, în primul rând, să dovedim că ne iubim aproapele Am serioase îndoieli că am reuşit cât de puţin, de la vlădică până la opincă, să dăm dovadă că ne iubim aproapele, că îl ajutăm cu adevărat, că nu suntem ipocriţi. Unii au adoptat nişte clişee, neortodoxe, pe care au început din ce în ce mai mult să le promoveze în mediul nostru ortodox, invocând modernizarea şi adaptarea la noile realităţi, ajungând să ridice ipocrizia la nivel de artă. Din păcate, am auzit din ce în ce mai des, anul acesta, că ipocrizia, definită a fi duplicitate, falsitate, făţărnicie, minciună, perfi die, prefăcătorie, viclenie, vicleşug, este o virtute. Ea este, zic unii, din păcate din ce în ce mai mulţi, o condiţie fără de care nu poţi reuşi în viaţă ori nu poţi să atingi niciun scop, fi e el nobil, de utilitate publică ori scop strict particular. Mai mult, eşti sfătuit s-o foloseşti că, deh, aşa e viaţa, n-ai ce să-i faci. Acest lucru m-a întristat cel mai mult. Personal, am avut parte de această doamnă, ipocrizia, mai mult în 2009 decât în anii trecuţi.
Faptul că se predă religia creştin- ortodoxă în şcoli, de la clasa I până în clasa a-XII-a, este, în sine, un lucru excepţional. Este o reală speranţă pentru viitorul mai bun al Neamului Românesc. Sper că în aceste ore alocate se face o interpretare, cel puţin lămuritoare, a proverbului „te faci frate cu dracul până treci puntea”. Dacă nu ne lămurim copiii când şi în ce condiţii aplici proverbul, care este miezul acestuia, atunci ajungem la situaţiile cu care ne confruntăm azi, din păcate, din ce în ce mai des şi rămânem înmărmuriţi de consecinţe. Din nefericire, după 20 de ani de predare a religiei în şcoli, prea puţine persoane au conştientizat că Biserica Ortodoxă este mama Neamului Românesc şi că ele trebuie să slujească şi să apere atât pe mama, cât şi pe fi ul ei, Neamul Românesc. Probabil, prea mulţi profesori de religie sunt în situaţia descrisă atât de succint de marele duhovnic al românilor, încă din fericire în viaţă, Arsenie Papacioc: „Nu se poate numai cu tipic şi la inimă nimic”. Asta e cauza rezultatelor atât de modeste ce ar fi trebuit îmbunătăţite, de 20 de ani, câte puţin în fi ecare an.
Cele scrise sunt trecute. Să privim spre viitor cu optimism sănătos. Avem preşedinte ales în funcţie! Să ne dorim ca el, în calitate de reprezentant şi conducător al nostru, să redea în viaţa publică românească ceea ce a lipsit. Nu am remarcat a fi fost prezente onestitatea, buna credinţă, iubirea aproapele, dragostea de Ţară. Or mai fi lipsit şi altele ce ne-ar fi fost bune, dar nu pretind că le ştiu pe toate.
Acum, la începutul unui An Nou, doresc tuturor sănătate, înţelepciune creştinească ortodoxă, să aveţi parte de iubire, să fi ţi în stare să dăruiţi iubire cât mai multor semeni, nu numai mamei soacre. Dacă nu puteţi iubi oamenii, atunci măcar să-i respectaţi în fapt, neamăgindu-i. Va fi un pas bun făcut pe calea cea dreaptă. Cel mai mult, însă, vă doresc să uitaţi de ipocrizie. Să fi ţi direcţi, adevăraţi, români cu românii să vă spuneţi ce gândiţi, cu orice preţ, să diminuaţi numărul fariseilor. Numai aşa, gândesc eu, vom putea supravieţui ca Neam!

La Mulţi Ani tuturor românilor,
La Mulţi Ani România!