Nu mai cred

Conştient, am trecut prin această viaţă, peste cinci decenii, fi ind sexagenar de câţiva ani. Din păcate, doar la această vârstă înaintată, am ajuns în situaţia de a nu mai crede în cei care îmi vor binele. În adolescenţă, am fost „convins” de Gheorghe Gheorghiu Dej să mă simt mândru că fac parte dintr-o generaţie de sacrifi ciu, generaţie care punea temeliile unei societăţi drepte în care valoarea omului era dată de munca depusă, fi e ea intelectuală sau fi zică, şi de satisfacerea nevoilor tuturor, ca ţel suprem al guvernării. Eram mândru când cumpăram pâine pe bonuri roşii, galbene sau portocalii, culorile, reprezentând contribuţia fi ecărui membru al familiei la bunăstarea menajului. „Cotele” de pe pământul familiei erau o obligaţie patriotică, reprezentând solidaritatea dintre ţărani şi muncitori. „Fiecăruia după capacităţi, fi ecăruia după nevoi” - era „benărul” perioadei… „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi” - era sloganul reuşitei. Egalitatea în drepturi a celor ce muncesc şi participarea acestora la guvernare reprezintă „dictatura proletariatului, forma cea mai avansată de democraţie la care a ajuns civilizaţia universală”, iar comunismul, care era viitorul omenirii, reprezenta programul politic al PMR. A fi membru al partidului era valoarea supremă în plan social. Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi, Lucreţiu Pătrăşcanu, erau idolii generaţiei mele. Uniunea Sovietică era garantul existenţei Statului Român şi al făuririi viitorului său fericit. Stalin, tătucul popoarelor. Îndoiala a început în anii ’60.

Idolii dovediseră „devieri şi sectarism, fi ind trădători anglo-americani”, „cotele patriotice” dispăruseră, dar grâul, porumbul, vinul şi ţuica se „transferaseră la Fermă”, cum spunea mama, sau la IAS, cum ne spunea, mai bine iniţiat în politică, tata, Stalin devenise criminal şi dictator. Uniunea Sovietică vroia să ne impună „Planul Valeev”. Gheorghe Gheorghiu Dej (foto stânga) ne lumina asupra „relaţiilor frăţeşti” dintre statele prietene şi aliate care construiesc cea mai dreaptă orânduire, dându-şi obştescul sfârşit la scurt timp. Terminasem, în acei ani, un bun liceu braşovean şi intrasem din „primul şut” la o facultate de istorie-geografi e din Bucureşti. În acea perioadă, Nicolae Ceauşescu (foto dreapta) ajungea secretar general al PCR.
A favorizat o deschidere spre studiul istoriei, dar numai în limitele politicii naţionale a partidului. Accesul la documente de arhivă îl aveau câţiva favorizaţi din rândul profesorilor care ne dădeau „cu linguriţa” informaţiile necesare profesorului activist al politicii partidului… În aceleaşi limite va apare, în aprilie 1967, şi publicaţia lunară „Magazin istoric”, pe lângă „Anale de Istorie” şi „Revista de Istorie”, la care aveam acces. În aceeaşi perioadă, Ceauşescu, într-un singur an, m-a convins că Gheorghe Gheorghiu Dej nu a fost departe de Stalin, iar Uniunea Sovietică, împreună cu unele „state frăţeşti”, se manifesta în viaţa internaţională prin practici imperialiste. De la Nixon până la de Gaule, de la Beijing până la Havana, Ceauşescu era recunoscut ca fi - ind o personalitate de rang mondial. Ce motive aveam eu să-l contest? Era o perioadă în care salariul de profesor stagiar sau defi nitiv putea asigura o viaţă decentă şi chiar economii, în care locuinţa se obţinea printr-o simplă cerere, concediile le petreceai la mare sau în staţiuni balneare prin sindicat, mobilarea apartamentului cu toate cele necesare se putea face în rate care nu depăşeau 15 la sută din salariul de bază, curriculumul şcolar era racordat la cerinţele societăţii, satisfacţiile profesionale fi ind curente.
Din păcate, şi această scurtă perioadă a fost întunecată de manifestările cultului personalităţii promovate de camarila comunistă, care au luat amploare până la paroxism în anii ’80. Pe fondul acestuia, se degradează, în mod treptat, viaţa economico-socială şi politicomorală a societăţii, se acutizează confl ictele sociale, ajungându-se la situaţii de neexplicat pentru guvernanţii comunişti, ca reprezentanţi ai muncitorilor la guvernare: grevele din Valea Jiului în 1977; protestele de la Braşov cu ocazia alegerilor de la 15 noiembrie 1987; manifestările studenţeşti de la Iaşi şi Bucureşti din octombrie 1989; demonstraţiile de la Timişoara şi Bucureşti din luna decembrie a aceluiaşi an. Am fost minţiţi, mai cu seamă după august 1968, asupra cauzelor reale ale acestor manifestări şi a activităţii conducătorilor lor, asupra situaţiei reale a economiei româneşti, asupra relaţiilor dintre statele europene şi a provocărilor la adresa Statului Român. Românii, necunoscând situaţia reală, au fost foarte uşor de manipulat în decembrie 1989, iar cei care au fost răspunzători de aceasta şi-au meritat soarta. Dar marea masă a românilor neştiutori, neinformaţi, de ce a trebuit sacrifi cată? De ce am ajuns în situaţia actuală? Cred că explicaţia o găsim în lipsa de interes manifestată de români faţă de „treburile publice” (Res publica - treburi publice) care presupun participarea la guvernare a tuturor cetăţenilor statului. Dar şi a faptului că reprezentanţii alegătorilor în Parlament nu au fost obligaţi să-şi asume răspunderea pentru hotărârile luate.
Pentru împrumutul făcut, fără a ne întreba, care ne-a îndatorat pe viaţă, pe noi şi generaţiile viitoare, toţi înalţii demnitari responsabili ar trebui judecaţi. Eu gândesc că i-am ales pentru a ne reprezenta şi susţine doleanţele noastre. La fel ca înainte de revoluţie, mi-au înşelat încrederea, la fi ecare nouă legislatură, susţinându- şi interesele. Totuşi, atunci trăiam decent şi vertical. Acum „trăim bine” şi orizontal. Un prieten chimist îmi spunea că sloganul guvernării a suferit o mică modifi - care, înaintea alegerilor prezidenţiale. «Marea dilemă!, „Mai trăiţi?”... Atunci câte autocare acceptăm din partea sponsorilor? Să „calculăm bine” pentru a nu face risipă în această perioadă de criză». Din cauza acestor repetate minciuni, nu mai cred în cei care îmi vor binele. Dar, speranţele nu mor niciodată. Cu câteva săptămâni în urmă am afl at, din gura actualului edil de Sfântu- Gheorghe, cât de bine o voi duce în viitorul „ţinut secuiesc”. Să-l cred? De câteva secole bune, românii au dus-o ca-n sânul lui Avram în mijlocul comunităţii secuieşti. Strămoşii mei s-au simţit excelent, mai ales cei 40.000 trimişi prin diferite „metode revoluţionare” la Cel de Sus pentru odihnă veşnică în anul „primăverii popoarelor”. Dar, mă simt dator să le mulţumesc şi să le fi u recunoscător şi pentru cei 300 de memorandişti cărora li s-a asigurat cazare şi masă gratuite în „hotelurile” de siguranţă maximă ale Imperiului. Era să uit războiul neamului, când preoţii şi învăţătorii români din acest binecuvântat „ţinut secuiesc” îşi petreceau vacanţele, „protejaţi de autorităţile maghiare”, în renumitele staţiuni balneo-climaterice de la Landszer, Buk, Kophaza şi Agfalva din comitatul Şopron, cu minivacanţe, de câteva luni, la Braşov, Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, în vile de cinci nivele, cu carduri de acces la bar, piscină, grupuri sanitare şi apartamente nupţiale, numite, în limbajul epocii, mandate de aducere, urmate de interviuri, extemporale şi teste fi zice care-i transformau pe conaţionali în competitori la categoria muscă. Dar Ip, Moisei şi Trăsnea! Dar Aita-Seacă! Dar Baraoltul şi târgurile Secuiesc şi Mureş de mai curând! Câte datorii! Domnilor, care îmi vreţi binele! M-am săturat să-mi aduc aminte de atâtea datorii. Nu-mi vreau binele, impus de creditori. Mă încăpăţânez să rămân dator moşilor şi strămoşilor mei.
Am trecut prin această viaţă 63 de ani.