O familie de ardeleni ca multe alte familii anonime

A fost odată, în comuna „Cucerdea”, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (în actuala comună Lunca-Mureşului, judeţul Alba), o familie de truditori ai pământului, o familie ca multe alte familii anonime, luptătoare pentru ţelurile româneşti, pentru păstrarea sfântă a pământului Patriei şi a existenţei Neamului, prin vitregiile vremurilor. Se chemau Lazăr.
Aveau o casă de paiantă, acoperită cu paie, aşa cum erau la vremea aceea majoritatea caselor românilor. Sărăciseră, mai ales din vremea regelui ungar Andrei al III-lea, când zona acestei comune a fost colonizată cu secui aduşi din „Trei Scaune” şi cărora li s-au dat aici terenuri agricole roditoare drept recompensă pentru lupta împotriva tătarilor. Românii erau mulţi fără pamânt, slugi la ungurii avuţi sau pe moşia grofului Felszegy. Tânărul Lazăr Emanoil, român dornic de învăţătură, a urmat teologia, dar nu s-a hirotonit preot. S-a întors în sat, s-a căsătorit şi şi-a lucrat pământul. Era activ şi în viaţa bisericească. A fost cantor la bisericuţa de lemn, ortodoxă, din coasta dealului, construită în anul 1723, cea care le-a fost stâlp de rezistenţă prin negura vremurilor. Românii se rugau şi munceau…
În Cucerdea, pe lângă biserica reformată exista învăţământ confesional de prin anul 1700, care în anul 1884 s-a transformat în învăţământ de stat în limba maghiară. La marea adunare de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, românii au cerut şi învăţământ în limba română. Curtea imperială de la Viena a recomandat înfiinţarea de „şcoli primare” româneşti în Transilvania. În evidenţele statistice din 1858, judeţul Alba figurează cu 59 de şcoli primare în limba română. Dar în a doua jumătate a secolului XIX, şcoala confesională românească de pe lângă bisericuţa ortodoxă din coasta dealului, a fost desfiinţată. Acolo se învăţaseră scrisul şi cititul în limba română, religia şi cântecele bisericeşti. De-acum, românii erau nevoiţi să urmeze cursurile şcolilor maghiare, unde nu aveau voie să vorbească în limba română nici măcar în pauze. Cei care îndrăzneau să vorbească româneşte, erau pedepsiţi să stea în genunchi pe grăunţe. În aceste condiţii, Lazăr Manoilă a construit pe un teren separat o căsuţă de paiantă cu acoperiş de paie, numită de localnici „işcoală”, unde se adunau în timpul liber sătenii români şi mai vorbeau de una, de alta, iar Manoilă le citea şi comenta din gazetele vremii. În timp de iarnă, când nu era ocupat cu lucrul câmpului, Manoilă aduna aici copiii din sat şi îi învăţa să scrie şi să citească româneşte. Strada pe care a locuit Lazăr Emanoil a fost numită de săteni strada „Manoilă”.
Fiul lui Manoilă, Lazăr Simion, a urmat cursurile Şcolii Pedagogice de la Sibiu şi în anul 1905 a devenit învăţător. La început, acesta a instruit copiii românilor din comunele Măgina şi Ocoliş, unde drept recompensă a primit găzduire, hrană şi câţiva miei. În timpul Primului Război Mondial, tânărul învăţător Lazăr Simion a fost luat prizonier în Italia. Când a venit acasă, povestea, între altele, cum a rămas impresionat de cinstea locuitorilor italieni, care dacă aveau ceva de vândut, îşi puneau marfa la poartă, o măsuţă, un cântar, afişau preţul, iar ei îşi vedeau fiecare de munca lor. Cine dorea să cumpere ceva îşi cântărea singur marfa şi lăsa alăturat banii. În 1919, după Marea Unire, învăţătorul Lazăr Simion a pus umărul la înfiinţarea şcolilor cu predare în limba română. În Cucerdea a fost primul director al şcolii cu predare în limba română. Cei de vârsta părinţilor noştri povesteau că atunci când le preda, mai ales lecţiile de istorie, copiii îl ascultau vrăjiţi.
Tatăl lui Simion, Manoilă, a avut în total şapte copii: patru fete, care s-au căsătorit cu gospodari din zonă, şi trei băieţi. Unul din băieţi s-a ocupat şi el cu cultivarea pământului, altul, v-am povestit deja, devenise învăţător, iar cel mai mic, Lazăr Partenie, după Marea Unire, a activat ca voluntar (caporal) în Garda Naţională. Într-o zi a anului 1919, în timp ce era de serviciu în comuna vecină Vinţu de Sus (comuna Unirea I, de astăzi), a fost împuşcat şi a murit pe masa de operaţie în oraşul Turda. Manoilă, tatăl lui, a murit şi el, la scurtă vreme, de jalea fiului său. Sunt înmormântaţi împreună, Manoilă, soţia sa, Veronica, şi doi fii, Simion şi Partenie. Pe o parte a pietrei funerare stă scris: „JERTFINDU-VĂ, NE-AŢI ARĂTAT CALEA NEMURIRII”. Să ne amintim cu pioasă recunoştinţă de toţi înaintaşii, ştiuţi şi neştiuţi, care s-au străduit în vremuri vitrege, cu toată dăruirea, să ne netezească calea spre viitor!
Familia Lazăr a fost doar una din mulţimea de familii anonime care au avut partea lor de sacrificiu pentru Patrie şi pentru Neamul Românesc. Noi avem datoria sfântă să fim demni de sacrificiul înaintaşilor noştri, şi să îngenunchem în faţa gorganelor risipite pe suprafaţa Patriei!

Cât tupeu pe minorităţi, să aniverseze la Sfântu-Gheorghe ocupaţia Ardealului de către Horthy Miklos!

Şi atunci, cum să nu ne deranjeze şi indigneze manifestări ca cea din municipiul Sfântu-Gheorghe din 15 noiembrie 2017? Cu câtă nesimţire şi obrăznicie, reprezentanţii UDMR (cei cărora Statul Român le alocă 5 milioane de lei anual pentru activitatea lor… - ce ironie!) au organizat aici, la Sfântu-Gheorghe, pe pământ românesc, agitând steagul ungar, aniversarea ocupaţiei Ardealului de către MIKLOS HORTHY, care a măcelărit populaţia română din satele transilvănene, uneori cu sprijinul populaţiei maghiare din zonă!!! E posibil să sărbătorim criminalii care ne-au ucis înaintaşii? Şi cu cât tupeu aceşti etnici maghiari, cetăţeni români, care mănâncă pâine românească, scandează: „Moarte Trianonului!”!!! Sunt pentru România sau împotriva ei? Cale de mijloc nu există! Deputatul UDMR care a susţinut această manifestare de aniversare trebuie pedepsit, în conformitate cu prevedrile legale, imediat!!! Se pare că suntem umiliţi şi de conducerea statului nostru, prin lipsa de atitudine fermă.
La noi, în comuna Lunca-Mureşului, după lovitura de stat din 1989, într-o seară, doi fraţi maghiari au anunţat în gura mare prin centrul comunei, că ei trebuie să omoare un român în seara aceea! Românii care i-au auzit nu i-au luat în seamă. Respectivii maghiari au întâlnit un tânăr român singur şi l-au înjunghiat cu lovituri repetate, ca să fie siguri de rezultat, pentru singurul motiv că era român!!! Tânărul a fost operat şi, ca prin minune, a scăpat cu viaţă. Fraţii maghiari care l-au înjunghiat, la proces au cerut clemenţă (ce credeţi?!, culmea ironiei!) în numele prieteniei româno-maghiare!!! Unii maghiari când nu ne pot omorî, ni se declară prieteni…
Noi, românii, vrem să trăim în armonie cu toate minorităţile naţionale, cu condiţia să se manifeste ca cetăţeni români loiali acestui stat, nu ca duşmani ai României!
Mulţimea de familii anonime româneşti care au dat fiecare cota lor de sacrificii sub sabia barbară maghiară, ne transmit de sub pământ că n-avem voie să ne lăsăm călcaţi pe grumaz de falşi prieteni! Ei scandează „Moarte Trianonului!”, noi scandăm „TRĂIASCĂ ÎN VECI ROMÂNIA MARE”!!! Şi vrem să o facem mândră şi înfloritoare. Asta depinde numai de noi, cetăţenii ei!
(Menţiune: Datele istorice sunt preluate din monografia comunei Lunca-Mureşului, judeţul Alba)

Categorie: