O „geografie folclorică subiectivă”. Despre unitatea folclorului muzical în ţinuturile istorice româneşti (I)

Am meditat îndelung înainte de a mă apropia de tema aceasta, care priveşte unitatea în diversitate a folclorului muzical românesc; am crezut iniţial că subiectul este uşor perimat, căci a fost îndelung dezbătut de multe generaţii anterioare de folclorişti. În prezent, însă, suntem martorii unui fenomen extrem de agresiv, care pune în discuţie înseşi conceptele şi teoriile despre popor, naţiune, patrie, patriotism, tradiţii etc.. Din păcate acesta este un curent nivelator şi devastator prin efectele pe termen mediu şi lung, un concept ideologizat şi ideologizant, pe care am putea să-l încadrăm într-un ipotetic post-post-modernism (sau chiar neo-marxism, după unii comentatori). Promotorii acestei noi/vechi ideologii atacă, într-un mod mai discret sau într-unul direct, violent chiar, tocmai aceste fundamente care stau la baza edificiului numit naţiune, aceşti stâlpi care susţin coloana vertebrală a ei, prin cunoaşterea şi respectarea unei conştiinţe colective, un fundament în lipsa căruia orice popor se transformă în populaţie, fiind astfel sortit pierii. Din această perspectivă, nu foarte optimistă, se mai poate vorbi astăzi despre unitate în diversitatea folclorului muzical românesc, fără a risca etichetărişși acuze cu spectru larg, precum: păşunism, primitivism, ortodoxism sau naţionalism? De aceea am considerat oportun să adaug, la începutul titlului propus, termenul de „geografie folclorică subiectivă”, ca o asumare conştientă a unui punct de vedere personal, privind unitatea în diversitate a folclorului muzical românesc, ca expresie şi dovadă a unităţii de neam, limbă şi ţară, a vitalităţii, trăiniciei, perenităţii şi continuităţii Poporului Român pe aceste binecuvântate, de Dumnezeu, meleaguri.
„Viaţa unui popor e legată, între altele, de pământul pe care îl locuieşte”, scria istoricul Constantin C. Giurescu în monumentala sa lucrare Istoria românilor, apărută într-o primă ediţie în anul 1935. Şi, în acelaşi context, continua savantul român: „Aşezarea acestui pământ, înfăţişarea şi bogăţia lui au o deosebită însemnătate” (vol. I, Editura ALL, Bucureşti, 2010, p. 15). Din această perspectivă, s-a afirmat deseori că specificul naţional s-a cristalizat şi s-a impus cel mai pregnant prin specificul folcloric. Această remarcă este universal valabilă pentru toate popoarele, inclusiv pentru cel român, popor cu etnogeneză daco-romană şi cu vocaţie spirituală creştină. Un popor este suma tuturor persoanelor care-l compun pe axa timpului istoric, de la naştere şi până la dispariţie, trecând prin cicluri de vârste şi evenimente care marchează existenţa şi devenirea individuală şi colectivă. Muzicile tradiţionale româneşti exprimă, astfel, oglindirea acestui univers aproape infinit, având drept fundament dorinţa de a pătrunde şi înţelege rosturile vieţii şi omului pe pământ, întru nemurirea rostirilor şi rostuirilor esenţiale.
Voi prezenta, în acest articol (şi în episoadele care vor urma) câteva elemente constitutive ale unităţii folclorului muzical românesc, privind unitatea lui în ţinuturile istorice româneşti. Ele pot fi structurate atât sub forma anterior enunţatei „geografii folclorice subiective”, dar şi ca a unei simbolice „hore a unirii româneşti”: din Bucovina, Ţinutul Sucevei şi al Moldovei de nord, trecând prin Ţinuturile Neamţului şi Vrancei, privind apoi Ţara de pe culmile Carpaţilor Răsăriteni, coborând în Muntenia şi Oltenia, din Carpaţii Meridionali până în Câmpia Română, în Dobrogea, la românii din Timocul sârbesc şi apoi la folclorul din vestul României, în Banat şi Crişana, în Ţinutul Făgăraşului şi sudul Transilvaniei, în Câmpia Transilvaniei, acolo unde sunt prezente numeroase interferenţe culturale şi sonore, urcând în zone folclorice mai puţin cunoscute, precum Chioar şi Codru, din nordul Transilvaniei, cunoscând zîceri şi horituri din Maramureş, Oaş, Lăpuş şi Năsăud. Am putea face, aşadar, o călătorie simbolică prin ţinuturile româneşti în care muzicile tradiţionale au avut şi mai au, încă, o pondere însemnată în definirea spiritualităţii Poporului Român.
Vorbind despre unitatea în diversitate a folclorului muzical românesc, ne punem, firesc, întrebarea: care sunt elementele constitutive ale acestei unităţi, în varietatea genurilor şi speciilor care-i sunt caracteristice? Un prim substrat trebuie să-l reprezinte, evident, limba. Academia Română (https://acad.ro/mediaAR/com2018/c0725-Comunicat-DespreIdentitateaIstoric...) a reiterat, în 2018, anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri a românilor, adevărul ştiinţific potrivit căruia Poporul Român are patru ramuri istorice - dacoromâni, aromâni, meglenoromâni, istroromâni - care vorbesc patru dialecte ale limbii române, dar formează o unitate etnică şi vorbesc aceeaşi limbă. Cele patru dialecte româneşti se întâlnesc într-un spaţiu vast: din Maramureş şi Carpaţii nordici până în Epir şi Tesalia, în sud; din Istria, la Marea Adriatică, în vest, până la Marea Neagră şi dincolo de Nistru în est. Versul popular românesc cântat, aşa cum avea să-l teoretizeze Constantin Brăiloiu la jumătatea secolului trecut, exprimă acea capacitate semantică a limbii române de a se articula în unităţi prozodice de-sine-stătătoare, care se asociază cu melodii vocale, în tipare metrice fixe sau relative. Cele două tipare de bază - octosilabic şi hexasilabic (cu cele două forme, completă şi incompletă) - reprezintă, aşadar, unicele modele arhetipale de versificaţie în folclorul românesc. Ele se regăsesc cu pregnanţă mai ales în textele a două dintre cele mai vechi genuri tradiţionale: doinele şi colindele.
Unitatea de limbă, comunitatea şi comuniunea de neam ale Poporului Român au fost posibile, de veacuri, şi datorită Bisericii Ortodoxe, pe care Mihai Eminescu o numea, într-un articol din anul 1882, drept „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului” („Timpul”, 14 august 1882, articol republicat în: Mihai Eminescu, Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, p. 168-169). Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală şi naţională, de dezvoltare a identităţii, conştiinţei şi culturii naţionale. Dacă ne referim la muzica românească din timpurile contemporane cu făurirea României Mari, trebuie să observăm că ea a fost constituită şi pe baza celor două fundamente tradiţionale: cântarea bisericească şi folclorul.
Colindele şi colindatul reprezintă un puternic element de coeziune în folclorul românesc. Acestea, ca forme de manifestare tradiţională, au fost legate iniţial de practicile precreştine ale solstiţiului de iarnă, fiind integrate ulterior în cadrele sărbătorii Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. Laice sau religioase, cântate de grupuri şi cete de flăcăi, de bărbaţi sau de copii, colindele constituie o categorie folclorică de o vechime imemorială, ancestrală. Colindele şi obiceiul colindatului au fost înmănuncheate în cele dintâi culegeri de folclor românesc, de la primele relatări, datorate lui Dimitrie Cantemir, în secolul al XVIII-lea, la antologiile realizate de Anton Pann şi Vasile Alecsandri, în veacul al XIX-lea, şi de la culegerile ştiinţifice făcute de Bartok Bela, la începutul secolului al XX-lea, până la antologiile realizate de Constantin Brăiloiu şi George Breazul, culminând apoi cu studiile, analizele şi teoretizările de sinteză, concepute în ultimele decenii. Colindatul poate îmbrăca, aşa cum teoretiza etnologul Ovidiu Bîrlea, şi forme extreme: de la jocurile cu măşti, văzute ca reminiscenţă a riturilor precreştine, şi până la cântecele de stea sau formele de teatru religios, interpretate ca variante ale culturii populare de influenţă creştină. Forma de manifestare tradiţională a colindatului românesc rămâne, însă, ceata de colindători. Ea reprezintă un mod ancestral de coeziune socială, dar şi o cale spre iniţiere şi ierarhizare. Ceata de colindători s-a păstrat mai ales în sudul şi în Câmpia Transilvaniei, în Ţara Făgăraşului, Ţara Loviştei, în Hunedoara, dar şi în Câmpia Bărăganului. Ceata exprimă forţa comunitară şi rostul obiceiului, manifestând plenar virtuţile augurale (de bune şi favorabile prevestiri), calităţile apotropaice (sau protectoare), dar şi toate celelalte însuşiri simbolice ale colindatului. Gazda care primeşte ceata de colindători va dobândi toate energiile benefice pe care aceasta le transmite; de aceea trebuie să-i aştepte şi să-i primească pe colindători cu uşile casei şi ale sufletului, larg deschise.
(va urma)

Categorie: