O pagină uitată din Istoria Românilor Administraţia civilă românească din Transnistria, în timpul celui de-al II-lea război mondial (I)

(august 1941 - ianuarie 1944)

Naşterea Guvernământului Transnistria

Încă de la începutul lunii august 1941, eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord era un fapt împlinit. Spre surprinderea generală însă, trupele Armatei Române, de la mijlocul lunii iulie, se angajaseră în operaţiuni militare dincolo de Nistru. La 3 august, Armata a 3-a română relua ofensiva spre Bug, iar Armata a 4-a era dirijată spre Odesa. La 4 august, Hitler se întâlnea cu Antonescu, la Comandamentul Grupului de armate „Sud”, prilej cu care i-a comunicat că misiunea Armatei Române se va lărgi dincolo de Nistru, precizându- i inclusiv atribuţiile sporite ale Guvernului român în administrarea Transnistriei. Această solicitare nu era întâmplătoare. Într-o scrisoare din 31 iulie 1941, adresată lui Hitler, prin care îi mulţumeşte pentru aprecierile deosebite făcute la adresa ostaşilor români, Antonescu confirma ceea ce îl rugase şi pe Manfred Freiherr von Killinger (foto) să-i comunice, că „voi merge până la capăt în acţiunea ce am pornit la răsărit împotriva marelui duşman al civilizaţiei, al Europei şi al ţării mele: bolşevismul rus”.
Această hotărâre va crea, în plan intern, începutul opoziţiei partidelor istorice faţă de politica externă a conducătorului statului, care va duce, în final, la înlăturarea sa prin actul de la 23 august 1944. Pe plan extern, se va pune problema, din partea principalului aliat - Germania - a rolului şi contribuţiei României în desfăşurarea viitoare a războiului, cât şi a reacţiei Marii Britanii şi dominioanelor sale care vor declara pe rând război României, începând de la 6 decembrie 1941 (Canada şi Noua Zeelandă - 8 decembrie, Australia - 10 decembrie, Uniunea Sud- Africană - 11 decembrie) şi-n anul următor a SUA, care vor declara război Statului Român la 6 iunie.
Într-o scrisoare din 14 august, Hitler îl informa pe Antonescu despre acţiunile militare viitoare în zona de cooperare a celor două armate, şi-i propunea: „Primul ţel în spaţiul operativ la N de Marea Neagră îl văd împiedicarea inamicului de a constitui un nou front defensiv organizat pe Nipru, cucerind Peninsula Crimeea, care formează pentru adversar baza sa aeriană în atacurile teritoriului petrolifer român, iar pentru noi pe aceea a continuării urmăririi. În cadrul acestor operaţiuni viitoare, propun în dezvoltarea acestui gând al meu, ca dumneavoastră, domnule general Antonescu, să luaţi în primire, după atingerea Niprului inferior cu grosul forţelor dumneavoastră, siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru”. Hitler îi mai cerea aprobarea ca marile unităţi române rapide - Corpul de Cavalerie, Brigada mecanizată şi Corpul vânătorilor de munte - să participe, sub comandă germană, la operaţiile viitoare de la răsărit de Nipru. Chiar din debutul scrisorii de răspuns, care avea patru puncte, din 17 august, Antonescu se angaja să contribuie cu trupele române la desăvârşirea victoriei dincolo de Nipru şi la salvarea civilizaţiei, dreptăţii şi libertăţii popoarelor, adăugând voluntar la cererile militare germane şi colaborarea aviaţiei şi forţelor maritime române. În următoarele puncte accepta propunerea Fuhrerului, însă cu unele condiţii: „2. Îmi asum, conform dorinţei Excelenţei Voastre, paza, ordinea şi siguranţa în teritoriul dintre Nistru şi Nipru. Rămâne ca acest teritoriu să fie delimitat spre nord. 3. După cum am făcut cunoscut şi domnului ministru von Killinger, nu aş fi în măsură, din lipsă de mijloace şi organe pregătite, să-mi iau răspunderea administraţiei şi exploatării economice a teritoriului decât între Nistru şi Bug, aceasta cu atât mai mult cu cât întreg teritoriul ţării, şi mai ales cel al Basarabiei, are nevoie de totală refacere şi reorganizare administrativă şi economică. 4. Pentru a se asigura ordinea, administraţia în exploatarea economică a teritoriilor ocupate, în vederea continuării războiului, cred absolut necesar a se realiza o conducere unitară şi a se înlătura suprapunerea a două autorităţi. În consecinţă, rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a da instrucţiuni precise, care să stabilească faptul că drepturile şi răspunderea administrării şi exploatării economice între Nistru şi Bug, precum şi a pazei, siguranţei şi ordinei în întreg teritoriul dintre Nistru şi Nipru, revin în întregime subsemnatului”. Deci, Ion Antonescu era hotărât, invocând lipsa de mijloace şi organe, precum şi necesitatea reorganizării ţării, să nu depăşească, în privinţa administraţiei, linia râului Bug. La 19 august, este dat Decretul nr. 1 privind înfiinţarea Administraţiei civile a Transnistriei. Acesta prevedea limitele teritoriale şi numirea Guvernatorului civil al Transnistriei în persoana profesorului universitar Gheorghe Alexianu, care-şi avea sediul provizoriu la Tiraspol. Pentru reglementarea statutului Transnistriei a avut loc la Tighina, pe 30 august 1941, semnarea acordului româno- german de către reprezentanţii militari ai celor două ţări, numit: „Înţelegeri: asupra siguranţei, administraţiei şi exploatării economice a teritoriilor dintre Nistru şi Bug (Transnistria) şi Bug-Nipru (regiunea Bug-Nipru)”. Teritoriul care trecea sub administraţie românească - Transnistria - avea o suprafaţă de 39.733 km pătraţi, cu o populaţie de 2.326.266 locuitori. Înţelegerea stabilea responsabilitatea României pentru siguranţa, administraţia şi exploatarea economică a Transnistriei, precum şi pentru siguranţa în teritoriul dintre Bug şi Nipru, şi responsabilitatea Germaniei pentru administrarea şi exploatarea economică a teritoriului dintre Bug şi Nipru. În privinţa subordonării tactice a trupelor de siguranţă române în teritoriul Bug-Nipru, trupele române se aflau sub ordinile comandamentului corpului de armată român, autorităţile germane din regiune fiind în drept, în caz de forţă majoră, să solicite intervenţia acestora. De remarcat faptul că înţelegerea de la Tighina nu specifica clar dacă teritoriul Transnistriei rămânea temporar sau definitiv sub administraţie românească. După părerea istoricului Andreias Hillgruber, partea română nu a insistat asupra precizării caracterului acordului de la Tighina pentru a nu lăsa să se înţeleagă că România ar fi de acord cu o compensaţie teritorială în est în schimbul nordului Transilvaniei. În acest sens, însărcinatul cu afaceri român de la Washington, Brutus Coste, a transmis, la patru zile de la semnarea înţelegerii, secretarului de stat al Statelor Unite, Cordell Hull, poziţia Guvernului român prin care se evidenţia faptul că România a intrat în război doar pentru a-şi elibera teritoriile anexate de Uniunea Sovietică în 1940, iar trecerea Nistrului s-a făcut din considerente strategice. Ocuparea Transnistriei s-a făcut din raţionamente militare şi ca despăgubire pentru daunele provocate de URSS în Basarabia timp de un an; România nu formula pretenţii teritoriale faţă de URSS şi considera recuperarea nordului Transilvaniei ca „o problemă prioritară a politicii naţionale”. Este edificator în această privinţă şi un Raport de Cercetare şi Analiză al Oficiului pentru Servicii Strategice (nr. 1518/17 decembrie 1943) din Statele Unite, care concluziona asupra problemei Transnistrene: „Dacă a consimţit să administreze (militar) provincia, în schimb Antonescu a respins toate propunerile ca aceasta să fie anexată de România, deşi propaganda oficială a făcut mult caz de faptul că, din cele două milioane şi jumătate de locuitori ai Transnistriei, câteva sute de mii sunt de origine română. Eforturile nemţilor de a-l convinge pe recalcitrantul lor aliat să accepte acest dar, drept compensaţie pentru pierderea Transilvaniei de nord, s-au soldat cu un eşec total”. (va urma)

Categorie: