O politică falimentară

Ne apropiem cu paşi repezi de sărbătoarea centenarului Marii Uniri. (Ce sărbătoare va fi deocamdată nimeni nu ştie, fiindcă toată lumea tace, nu am auzit ca cineva să vorbească de nişte manifestări şi acţiuni care ar trebui să înceapă încă de pe acum, pe tot cuprinsul Ţării, ba chiar şi dincolo de Prut.)
În ce mă priveşte, încerc să rememorez cam ce a făcut Statul Român în această sută de ani de când Ardealul s-a unit cu Patria-mamă, România. Şi mi-au venit în minte cuvintele rostite în Senatul României în 5 mai 1920 de către Dr. Miron Cristea, pe atunci Mitropolit Primat al României. Spunea el atunci că în Secuime era nevoie de o singură politică - o politică românească! Era nevoie de ea pentru reromânizarea regiunii, unde, în urma politicii dure de deznaţionalizare, dusă de-a lungul secolelor, românii aproape au dispărut. Iar această politică de maghiarizare nu a fost una „cu mănuşi”, ci ea s-a manifestat prin „persecuţii inimaginabile pe care românii le-au suferit în fosta ţară ungurească, iar acestea adeseori se ridicau la înălţimea persecuţiilor muceniceşti din primele veacuri ale creştinismului”.
Adresându-se senatorilor - şi prin ei tuturor ungurilor care deveniseră cetăţeni ai României -, Miron Cristea a spus: „Să fie asiguraţi fraţii noştri maghiari, care au să trăiască între graniţele României Mari, că noi n-o să-i persecutăm nicicând şi n-o să le facem răul pe care l-am suferit de la ei (…), vom da respectul şi toleranţa cea mai mare faţă de credinţa lor, vom respecta datinile şi obiceiurile lor şi toate năzuinţele lor juste de înaintare, cu o singură condiţie: să se idetifice cu interesele şi aspiraţiunile noastre”.
Întorcându-mă în timp, mă gândesc acum, după aproape un secol, în ce măsură politicienii români, din perioada interbelică, au ţinut seama de îndemnul făcut de Miron Cristea cu privire la politica românească ce trebuia dusă în Secuime, obligatorie pentru reromânizarea regiunii. Nu ştiu dacă Statul Român de atunci a făcut atât cât trebuia. Sunt convins că ar fi putut face cu mult mai mult. Însă, oricum a făcut cu mult mai mult decât Statul Român contemporan. Aşa, de exemplu, printre măsurile imediate şi eficiente au fost cele privitoare la administraţie, la şcoală şi la biserică.
Astfel, pentru încurajarea funcţionarilor publici şi a cadrelor didactice de a se stabili în secuime, statul le-a asigurat condiţii decente de viaţă, între care o salarizare corespunzătoare şi locuinţe. În acest fel, toate primăriile au putut fi încadrate cu notari de naţionalitate română, iar numărul cadrelor didactice de naţionalitate română, în special a celor care au predat ştiinţele umaniste, a crescut considerabil. S-a ajuns, în acest fel, ca şcoala din secuime să se transforme într-o şcoală românească, chiar dacă au fost respectate toate obligaţiile asumate privitoare la dreptul minorităţilor naţionale.
Cel de-al treilea stâlp solid de reromânizare a secuimii l-a constituit Biserica. Prin ridicarea de biserici româneşti în multe dintre localităţile din secuime, mulţi dintre românii maghiarizaţi şi-au adus aminte că moşii şi strămoşii lor au fost români şi s-au întors astfel la vechea credinţă.
Din păcate, tot ce s-a făcut în această direcţie în perioada interbelică, s-a pierdut, cu vârf şi îndesat, cum se spune, în anii de după 1989, în care politica aşa-zisei „democraţii” şi aşa-numitului „stat de drept” s-a dovedit a fi una falimentară. Astfel, în secuime, în numele democraţiei şi a drepturilor fără limită, de a face fiecare ce doreşte şi cum doreşte, în toţi aceşti ani s-a desfăşurat şi se desfăşoară cu succes o politică totală de deznaţionalizare a românilor! Una care nu se deosebeşte cu nimic de cea dusă de fostele autorităţi maghiare de dinaintea anului 1918. Din multele exemple concrete, mă opresc doar la două. Prima: o cercetare sociologică făcută în comuna Plăieşii de Jos, judeţul Harghita, în anul 2000: „În comună sunt 200 de români. Toţi vorbesc limba maghiară. Românii vorbesc mai rău limba română decât unii unguri din sat. Românii nu mai ştiu româneşte. (…) Am stat de vorbă cu o tânără româncă absolventă de liceu. Are nume maghiarizat: Tunde (zână bună). Vorbeşte cu mari dificultăţi româneşte. (…) Viaţa românilor este comună cu cea a maghiarilor, ascultă muzică populară maghiară, dansează Cardaşul…”.
Alt sat, Făgeţel, din acelaşi judeţ. Fost cândva sat românesc, cu biserică mare, de zid, cu şcoală, cu gospodari harnici, acum îi mai are numai pe părintele Bucur şi câţiva credincioşi, cărora, bolnavi şi bătrâni fiind, le este greu să mai ajungă la biserică. Părintele face slujba cu biserica goală! „Pre voi toţi dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Dumnezeu în împărăţia Sa. Amin!” Cădelniţând, se opreşte din când în când şi priveşte peste… nimeni. Şi, totuşi, parcă îi vede pe toţi cei care au fost şi nu mai sunt! Părintele Bucur nu a vrut să-şi părăsească parohia, chiar lipsită fiind de credincioşi. „Atunci, părinte, rămâi acolo ca să petreci spre rai pe ultimii români!” Aşa i-a spus Înaltpreasfinţitul Ioan, pe atunci Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei, acum ajuns Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului.
Desigur, rezultatele în privinţa reromânizării secuimii nu au fost nici în perioada interbelică deosebit de spectaculoase. Cauzele sunt multiple, însă dintre acestea una s-a aflat la loc de frunte: toleranţa de care vorbea Miron Cristea („vom da respectul şi toleranţa ce mai mare…”), care s-a manifestat faţă de o serie de indivizi care nu au înţeles nici atunci, după cum nu înţeleg nici cei de azi „să se identifice cu interesele şi aspiraţiunile noastre”. Tocmai datorită acesteia, imediat după 1918, dar mai ales după 1920, au apărut, pe teritoriul României, şi s-au înmulţit - vorba lui Marko Bela - ca ciupercile după ploaie, o mulţime de organizaţii iredentiste şi revizioniste, unele mascate ca societăţi şi asociaţii „culturale”, care, profitând tocmai de acea toleranţă, au început să lucreze cu spor la erodarea Statului Român, atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară: „Noi folosim toate mijloacele; nu avem ce pierde, ci numai de câştigat avem. Fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează statul român din afară, iar noi dinăuntru”.
Întrebarea care a fost valabilă şi atunci, dar mai ales este acum, e următoarea: în ce măsură ungurii - şi mă refer aici la „politicienii care s-au urcat azi în spatele lor” - s-au identificat şi se identifică cu interesele şi aspiraţiunile noastre? Oare merită ei ca noi să dăm dovadă de respectul şi toleranţa cea mai mare faţă de ei? Răspunsul nu este decât unul singur: NU! Pentru o mie de motive, prin care ei dovedesc că nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată cetăţeni loiali ai României; nu s-au identificat şi nu se vor identifica niciodată cu interesele şi aspiraţiunile noastre!
Revizionismul şi iredentismul unguresc a rămas acelaşi care a fost şi în urmă cu aproape un secol. El nu a urmărit de atunci altceva decât să facă totul pentru dezmembrarea României; nimic altceva decât să urmărească o himeră: refacerea „Ungariei milenare”. Tot ce se scrie azi în presa de limbă maghiară din Ţara noastră, nu înseamnă altceva decât nişte atacuri mişeleşti şi neobrăzate la adresa României şi a românilor. Redau doar câteva spicuiri: „secuii trebuie să facă totul pentru recâştigarea bunurilor de care secuimea a fost jefuită”; „să eliberăm pământul secular al secuimii”; „maghiarimea are dreptul să-şi recapete patria jefuită”; „maghiarimea din România trăieşte sub năvodul asupririi”; „jefuirea secuimii de hoardele pustiitoare de ţară”; „patria noastră mică este Ardealul”; „în 1916 au năvălit valahii, cea mai ticăloasă naţiune de pe suprafaţa pământului”; „ocuparea patriei prin intermediul cupolelor în formă de ceapă”; „daţi-ne înapoi munţii; la Carpaţi nu putem renunţa fiindcă pe acolo sunt vechile hotare ale maghiarimii”; „o soluţie paşnică între tâlhari şi victima jefuită nici sentimental, nici tehnic nu poate exista” etc. etc..
Iar toate acestea nu dovedesc decât un singur lucru, recunoscut chiar de ei, cei care nu s-au identificat şi nici nu se vor identifica vreodată cu interesele şi aspiraţiunile noastre, şi anume: „Nouă drepturi şi libertăţi de la români nu ne trebuie, decât să le îndreptăm în contra lor!”.

Categorie: