O scriere de acum șapte decenii - „Monografia satului Brețcu”

Despre obiceiurile românilor brețcani privind nașterea

Pentru înțelegerea prezentului articol, o scurtă intoducere privind localitatea Brețcu, precum și câteva informații despre autorul monografiei localității consider că sunt strict necesare.
Localitatea Brețcu este așezată pe partea transilvană a Pasului Oituz, la poalele munților Nemira și Brețcului, din Carpații de Curbură, „pe drumul național Brașov - Târgu-Secuiesc - Bacău, pe râul Brețcu, la o altitudine de 595 m, la 16 km de Târgu-Secuiesc”. Primele așezări omenești pe aceste locuri datează din epoca bronzului. „Despre vechimea așezării vorbește și castrul roman ale cărui valuri, ce marcau antica Angvstia, pot fi văzute și astăzi... Fortificațiile măsoară 141x178 m și vădesc interesante elemente defensive. La 100 de metri depărtare de posturi se găseau termele, alimentate cu apă prin conducte. Cohortele care au trecut prin acest castru și-au lăsat ștampilele, astfel că s-au putut identifica existența unor detașamente din legiunea a IV-a Flavia”, ne spune părintele Ioan Bercu, actualmente protopop de Sfântu-Gheorghe, în studiul Brețcu - vatră de istorie și credință strămoșească (revista „Angvstia”, nr. 1, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1996, p. 321). Prima atestare documentară este de la 1426, villa valachalis Bereczkfalva, keneszius de Bereczkfalva, iar numele de Brețcu ar deriva de la Sfântul Bricinius, un ucenic al Sfântului Nicolae, din ale cărui moaște au fost găsite părticele în antemisul primei Biserici Ortodoxe din comună, cu hramul „Sfântul Nicolae”... În Evul Mediu, Brețcu este locul de vamă; era subordonat municipalității din Brașov și era obligat să întrețină drumul vămii și să păstreze serviciul de plăieșie.... iar în 1426, primește titlul de oraș de la Sigismund, regele Ungariei. De această localitate se leagă numele voievozilor Petru Rareș (1529) și Ilieș Vodă (1550), privind expedițiile lor militare în Transilvania, voievodului Mihai Viteazul, care în zilele de 4-6 mai 1600 a poposit aici în drumul său spre Moldova, a lui Vasile Lupu (1634-1653), Gheorghe Ștefan (1653-1658) și Constantin Mavrocordat (1734) privind acordarea dreptului de a paște oile, în partea moldavă, mocanilor brețcani. Începând din 1224, alături de românii autohtoni au fost colonizați de regii Ungariei secuii. „După așezarea secuilor privilegiați, traiul românilor devine din ce în ce mai greu... Prigonirile suferite în cursul principatului ardelean, a Habsburgilor și a dualismului, când deznaționalizarea căutau să o facă prin lovituri date celor două bastioane ale românismului din Brețcu - biserica și școala -, au determinat pe cei mai înstăriți dintre ei să ia drumul pribegiei trecând munții. Rămași fără conducătorii lor firești, au trebuit să îndure aceste prigoniri cu multă tenacitate, menținându-și, în ciuda asupritorilor, limba, credința și obiceiurile” (Maria Panaitescu, Monografia satului Brețcu, județul Trei Scaune, în Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor (f. MCNC), dos. 540/1942, p. 36). Interesantă, în acest sens, este evoluția demografică a credincioșilor români în perioada 1760, de când avem primele date, până la 1942, când este scrisă monografia satului Brețcu, de învățătoarea Maria Panaitescu, care constituie subiectul articolului de față: 1760 - 280; 1805 - 1130; 1850 - 1205: 1857 - 1271; 1869 - 1432; 1880 - 1239; 1890 - 1100; 1910 - 1234; 1930 - 1123; 1942 - 656 (din Brețcu refugiindu-se un mare număr în perioada Dictatului de la Viena, 1940-1945). După datele furnizate, de Maria Panaitescu, din documentele Primăriei locale, compoziția etnică a populației brescane era următoarea: anul 1931 - români 1135, secui 2140, total 3275; anul 1935 - români 1270, secui 2584, total 3854; anul 1939 - români 1435, secui 2800, total 4235. Principala ocupație a locuitorilor a constituit-o creșterea animalelor, localitatea afirmându-se ca un puternic centru al păstoritului transhumant. Mocanii din Brețcu pășunau cu turmele lor în ținuturile Moldovei, Valahiei, în Balta Brăilei, Dobrogea, Crimeea și Caucaz. Alături de aceasta, aflându-se pe principalul drum comercial dintre Transilvania, sudul Moldovei și estul Valahiei, brețcanii au practicat cu succes comerțul și cărăușia, dovedindu-se în dese rânduri concurenți foarte serioși pentru cei din Târgu-Secuiesc și Sfântu-Gheorghe. Aflându-se într-o zonă de interferență a folclorului moldovean, muntean și ardelean, grație și ocupațiilor practicate, brețcanii au creat numeroase doine de ciobănie, de haiducie, de călătorie, precum și frumoase cântece de dragoste, dor și jale. Obiceiurile, cântecele, jocurile, portul, păstrate în mare parte, s-au transmis din generație în generație, astfel încât astăzi, cu ocazia sărbătorilor de Sântilia, sunt practicate cu mare plăcere de brețcani pe scenele spectacolelor folclorice.
Datorită lipsei instituțiilor de învățământ românesc din Transilvania care să formeze cadre didactice, la începutul perioadei interbelice, erau relativ rare situațiile în zonă, când un absolvent primea post în satul său ardelean. Un astfel de caz fericit s-a petrecut în localitatea Brețcu, județul Trei Scaune, în anul 1927, când fiica satului Maria Teacă, provenită dintr-o înstărită și renumită familie brețcană, a ocupat un post de învățător la școala din satul natal. Aici a funcționat timp de zece ani, vreme în care obține gradul definitiv (1932) și gradul didactic II (1936), implicându-se cu pasiune și dăruire în activitățile școlare și extrașcolare. În ultimul an școlar, 1936/1937, a funcționat la cursul primar superior (clasele V-VII - fete), predând disciplinele gospodărie, lucru de mână și lucru grădina școlară, după care, datorită căsătoriei, a fost detașată la Constanța. La clasele pe care le-a condus a avut o frecvență constantă de peste 90%, iar „promovațiunea de peste 80%”. A condus biblioteca școlară și sătească cu 500 și respectiv 300 de volume și 200 de elevi cititori și 30 de săteni, a activat în cercurile culturale prezentând expuneri și conferițe, a organizat și condus un cor școlar și bisericesc, a colecționat obiecte etnografice pentru muzeul școlar, a prezentat la sfârșitul fiecărui an școlar expoziții cu lucrările efectuate în atelierul școlii, participând și la expozițiile organizate la nivelul localității și județului. A colaborat cu articole și repotaje la revista județeană „Țara Nouă” din Sfântu-Gheorghe. În toată perioada cât a funcționat la Brețcu a făcut cercetări sociologice și etnografice, adunând un bogat material pentru întocmirea lucrării monografice a satului Brețcu în vederea susținerii gradului didactic I. Prin căsătorie, Maria Teacă a devenit Maria Panaitescu și după detașarea sa la Constanța, va funcționa la Școala primară nr. 9 ca învățătoare la clasa întâi (an școlar 1937/1938), la Cancelaria Inspectoratului Școlar al Ținutului Marea (an școlar 1938/1939), la Școala primară nr. 12 mixtă ca învățătoare la clasa a II-a (an școlar 1939/1940, la Școala primară nr. 7 mixtă, la clasa a II-a (an școlar 1940/1941) și la Școala de fete nr. 13, clasa a II-a, în anul școlar 1941/1942, când i se va face inspecția de gradul I.
În învățământul românesc interbelic era condiționată obținerea de către învățători a gradului didactic I de întocmirea și prezentarea unei lucrări monografice a localității sau școlii în care-și desfășurau activitatea, legând astfel activitățile profesionale de cunoașterea profundă a vieții localității în toate domeniile de activitate. Aflate astăzi în Arhivele Naționale Istorice Centrale, de la București, aceste monografii sunt adevărate comori ale memoriei colective privind școala românească interbelică, relațiile dintre cadrele didactice cu comunitatea maghiară și română din satele din ținutul secuizat, manifestările tradițional-culturale și spirituale românești. Funcționând timp de 10 ani în ținutul secuizat din Trei Scaune și fiind socotită refugiată după 1 septembrie 1940, învățătoarea Maria Panaitescu a beneficiat de avantajele celor care au lucrat în zone „cu populație eteroglotă”, primind aprobarea de a se prezenta la examenul de gradul I cu numai patru ani de lucru efectiv la catedră, după obținerea gradului didactic II. Astfel, la sfârșitul anului școlar 1941/1942, după efectuarea celor două inspecții speciale, unde obține calificativele bine și foarte bine, prezintă inspectorului școlar regional, Constantin Luchian, lucrarea întocmită numită „Monografia satului Brețcu, județul Trei Scaune - lucrare personală a învățătoarei Maria Panaitescu”, care rămâne impresionat de structura și conținutul lucrării. Referitor la această lucrare, la 4 iunie 1942, scria în Referatul întocmit cu prilejul ultimei inspecții speciale: „Doamna Panaitescu prezintă o foarte interesantă Monografie a satului Brețcu - Trei Scaune, pentru care a depus o stăruitoare muncă. Lucrarea cuprinde 137 de pagini mari (redactate la mașină, la un rând - n.a.), scrise îngrijit și într-o formă plăcută, fiind o monografie completă, după toate instrucțiunile date de Serviciul Social. Această lucrare îndeplinește cu prisosință cerințele art. 163, alin. c, în care scop o apreciez cu foarte bine (10 zece)”.
Cei care vor avea ocazia de a citi lucrarea vor constata cu ușurință că ea se constituie într-o microistorie globală a localității, în sensul înfățișării proceselor socio-culturale și economico-geografice în aspectele lor esențiale, în înlănțuirea lor logică și firească parcurgând toate domeniile vieții specifice grupurilor umane. Astfel, structura lucrării cuprinde, cu excepția Introducerii, nouă capitole: I. Descrierea geografică și geologică a satului - denumirea satului, așezarea, forma, margini, întinderea, relieful, hidrografia, compoziția mineralogică, clima, fauna și flora, vatra satului; II. Istoricul satului, perioada geto-dacă, romană (castrul Angvstia), legenda numelui, venirea secuilor, perioada modernă; III. Mișcarea demografică, structura etnică, natalitatea, mortalitatea, sporul natural, starea de sănătate a locuitorilor, alimentația românilor, alimentația secuilor, factorii patologici, asistența socială; IV. Obiceiurile la români, nașterea, nunta, moartea și înmormântarea, alte obiceiuri de sărbătorile religioase și Anul Nou, diferite sărbători la români; V. Geografia economică a satului, agricultura (cultura plantelor), pășunatul, pădurea - pepiniere, construcții forestiere, păstoritul la mocani, traiul oilor, prepararea brânzei, lucratul lânei, cooperativele; VI. Manifestările artistice la români și secui portul, podoabele, dansurile; VII. Instituțiile - Biserica, istoricul edificiilor, odoarele și împodobirea bisericei, odăjdiile preoților, cărți și registre bisericești, preoții, viața religioasă a comunității. Școala, edificii, personalul didactic, școlarii, alte instituții de cultură - bibliotecile, corul bisericesc, Astra, presa locală și centrală, abonamente; VIII. Familia și copilul din Brețcu, locul tinerei generații în cadrul populației locale; IX. Raporturile sociale și etnice româno-secuiești, claca și șezătorile.
Din această complexă și completă monografie a satului Brețcu, fiind inedită publicului larg până în prezent, redăm, în continuare, un fragment din Capitolul „Obiceiurile la Români”, fragment ce cuprinde un moment esențial al vieții - obiceiurile brețcane, din prima jumătate a secolului al XX-lea, privind nașterea:
În legătură cu nașterea, ca și cu ocazia celorlalte evenimente mai însemnate din viața mocanului brețcan, există o sumedenie de obiceiuri, credințe și superstiții menite să prezică viitorul noului născut.
a) Sarcina
Prima sarcină e socotită ca unul din cele mai importante evenimente. Tinerele mame tăinuiesc acest lucru pentru moment, chiar și soților lor. Prima căreia i se încredințează acest secret este mama fetei. Ea vine apoi foarte voioasă în casa tinerilor, dând să se înțeleagă că vine în calitate de bună vestitoare. De aici obișnuita întrebare pusă femeilor în momente când prezintă o mină veselă: „No, ce ești așa cu curaj, parc-ai hi o soacră mică, vestitoare”. Soțul când află vestea aduce rachiu sau vin, cinstindu-și soacra și urând în sănătatea celui ce-o să vină. Toate astea se fac în absența viitoarei mame și în prezența părinților soțului, ce sunt chemați în grabă spre a li se comunica și lor îmbucurătoarea știre. De obicei această știre nu se lansează în sat. Totuși cel ce-o află, în deosebi femeile, o transmit de la una la alta ca pe un secret, până când în mod vizibil nu se poate tăinui. Pentru sarcinile următoare, nu se mai face atâta caz. În tot timpul sarcinei, femeile trebuie să se ferească de a trece peste lucruri murdare. Dacă femeia însărcinată trece peste urzeală, pruncul se va naște cu laț de gât. Dacă sădește flori, pruncul se va naște cu semn. Pentru a o feri de avort spontan, se evită emoțiile, lucruri pe care nu le poate avea (poftele). Nu are voie să mintă și să fure, căci după credința lor, se transmit asupra urmașului. Pentru a cunoaște sexul noului născut, mocanii practică următoarele obiceiuri: se pune pe capul femeii însărcinate sare fără să știe ea. Dacă femeia duce mâna la cap (păr), noul născut va fi fată. Sexul preferat este băiatul. Atât soțul cât și toate rudele din partea lui, doresc ca cel ce se va naște să fie băiat, pentru a-i purta numele și apoi, după expresia locală, „scapă de grija zestrei”. E mare supărare când se naște o fată. Femeia însărcinată nu trebuie să fie de față la o naștere, căci toate durerile vor trece asupra ei. Dacă ea vrea ca noul născut să fie băiat, să nu treacă, ci să calce pragul casei. Când ea vede lucruri urâte sau infirmi, trebuie să-și amintească de sarcină și să zică: „hie la el”, contrar, va naște un monstru. Nu are voie să numere stele, căci corpul copilului va fi plin de negi.
b) Nașterea
Când încep durerile facerii, femeia e luată la goană, ocolind întâi casa, apoi șura, grajdul, în sfârșit toate acareturile din curte, pentru ca apoi să intre în casă și să ocolească masa până la sosirea moașei. Aceasta, pentru ca pruncul să zorească așa cum dorește ea. De obicei este gonită de soacră sau în lipsă de oricare femeie mai bătrână. La sosirea moașei, se rostesc de trei ori cuvintele: „să vină cum am zorit”, iar moașa răspunde: „să te audă Dumnezeu” și „cu noroc”. Apoi, bătrâna care a avut rolul de a grăbi sosirea pruncului, dă în mână biciușca moașei zicând: „hii mai vrednică decât mine”. Se mai ocolește masa încă de câteva ori, de astă dată împreună cu moașa. Momentul când femeia devine lehuză, nu trebuie să-l știe nimeni. De aceia în timpul nașterii nu se permite a fi cineva, nici chiar din rude. Fericitul eveniment este anunțat de moașă celei mai apropiate rude, mamei, căci capul familiei, de cele mai multe ori, este absent. Cel care a primit știrea, dăruiește moașei un ban de aur sau de argint, ceea ce înseamnă ca noul născut să fie prețuit. Dacă pruncul e băiat, se bea de cei prezenți rachiu cu piper, ca el să fie iute și tare. În apa cu care i se face prima baie a copilului (scăldătoare), se pune un ban de argint ca să aibă cinste, o bucată de fier să fie tare și câteva fire de lână să aibă oi multe. Dacă-i fată se pune o floare să fie frumoasă, lapte și miere ca să trăiască în belșug și să se lipească pețitorii. Rudele și cunoscuții care vin la lehuză aduc plocon. Ploconul se compune din dulciuri ca: orez cu lapte, griș, uscățele, piciorușe, scovărjoare (preparate din aluat) și o sticlă cu rachiu. Cele ce vin cu plocon, trebuie să mănânce din toate împreună cu lehuza. La plecare, ele pun la capul copilului pentru ca să fie bogat, iar pentru ca să doarmă i se lasă somn zicând cuvintele „somn și lapte”. Somnul constă dintr-un obiect ce aparține vizitatorului lehuzei, ca de exemplu: un fir de păr, un fir de bumbac sau de lână de pe îmbrăcămintea ei, pe care îl pune lângă copil. Lehuza bea foarte mult rachiu (rosurile). Atât mamei, cât și pruncului i se face câte un punct negru ca să nu se deoache, astăzi înlocuit cu câte o fundă roșie pusă la capul copilului, numai. Este credința că prin naștere femeia scapă de ori ce boală din trecut (toate se leapădă de ea). După naștere se pune la căpătâiul lehuzei sare, pâine și usturoi spre a o feri de duhurile rele (ducă-se pe pustii). A treia seară după naștere, se face o masă zisă „trei seri”, la care se invită numai femei bătrâne, fiindcă e credința că în seara aceasta vin ursitoarele și văzând numai bătrâni o să ursească pruncului numai viață lungă. La ora 12 noaptea când vin ursitorile, trebuie să găsească masa încărcată pentru a-l ursi cu belșug. Paharele de vin se beau în sănătatea noului născut, urându-se întregei case belșug, spor, bucurie și noroc. Iată o asemenea urare rostită în asemenea ocazie: „Api no, să trăiască și să crească ca / Pe Dumnevoastră, să vă mulțumească”, sau: „Să-i dea Dumnezeu sănătate, spor și izvor în viața lui”.
La masă se aduce un pahar cu vin în care se pune sare și piper și în care toți mesenii pun bani; vinul este băut apoi de lehuză ca să aibă lapte. A doua zi dimineața, după trei seri, lehuza sau chendela, iese în pragul casei, fără a-l trece, se uită în zare și spune: „al doilea prunc să facă acest drum până la venire”, prin care se înțelege ca nașterile să fie mai rare. Aceste cuvinte se rostesc numai de cele ce doresc să nu aibă copii prea mulți. Timp de 40 de zile de la naștere, lehuza nu trebuie să părăsească locuința. În fiecare zi înainte de apusul soarelui toate rufele copilului trebuie strânse, contrar copilul se plânge de colici (îl doare inima). În camera în care doarme sunt trase perdelele ca să nu pătrundă întunericul și să facă copilul posac (întunecat). După expirarea termenului de 40 de zile, femeia merge la biserică să-i citească preotul de deslegare împreună cu copilul, pe care-l închină la icoane.
c) Superstiții și credințe în legătură cu noul născut
Noul născut mort se îngroapă fără preot. Nicioată mama nu-l însoțește la mormânt. Dacă pruncul se naște vânăt, este pus îmediat în apă și fricționat cu rachiu, iar dacă nu prezintă speranțe de viață, moașa „îl ridică la icoane”, care ține loc de botez, și copilul astfel se consideră iertat de păcatul strămoșesc. După ce i se taie buricul un mic capăt este îngropat, punându-se bălegar spre a se usca tot atât de repede cum putrezește cel îngropat, iar pentru a nu se infecta, locul pe care îl aleg, trebuie să fie foarte curat și să-l opărească cu apă fiartă înainte de a săpa groapa. Se consideră foarte norocos copilul care se naște cu o membrană de grăsime (înveșmântat), membrană ce se păstrează mult timp printre obiectele cele mai de preț. Ea este considerată ca aducătoare de noroc pentru cei ce o poartă. Pentru ca pruncul să nu plângă, se fierb câteva coji de mac îndulcite cu zahăr care i se dau ca băutură. Ca să-l ferească de boala cea rea, se unge cu funingine de la nouă ceaoane proprietatea a nouă mame care au copii de același sex și sub un an. Până la vârsta de un an copilul nu trebuie să vadă în oglindă că se deoache. În caz că s-a întâmplat acest lucru din greșeală, atunci i se face de deochi. Tot până la vârsta de un an nu i se taie din păr și din unghii ca să nu se facă hoț. Copilul e ferit să vadă Luna.
d) Înțercarea copilului
Se anunță prin stingerea jeratecului din sobă. Cărbunii stinși se păstrează pentru a fi aprinși la nașterea altui prunc, în credința că astfel va reveni laptele lehuzei. La ieșirea celor dintâi dinți ai pruncului, se obișnuiește să se fiarbă grâu, pentru că așa cum crapă grâul la fiert, să crape gingia. La împlinirea unui an de viață, mama copilului face o plăcintă mare pe care o rupe în capul lui, și din care apoi trebuie să guste toate rudele ce sunt invitate la acest ceremonial. Acest obicei s-a înlocuit astăzi cu cel al luării de păr. Spre a se vedea care sunt înclinațiile pruncului, i se pun pe o tavă, în ziua în care a împlinit un an, diferite obiecte: carte, creion, unelte de muncă, bani etc.. Obiectul la care a întins mâna ca să și-l însușească indică viitoarea carieră. Obiectele ce se pun spre a se alege sunt determinate de sex. Când a început să meargă, se pun surcele pe spatele copilului ca să poată merge mai repede și cu surcelele pe spate să ocolească de trei ori un pom (copăcel ca pomul). Tăierea din pom, o face o rudă oarecare; acest obiceiu prilejuind părinților ocazia de a-și recruta noi rude în familie. Persoana care taie din păr ia numele de cumătră. Cu această ocazie se face o masă la care se invită rudele și prietenii (cumetrie). Părul tăiat se pune în ceara luată dela lumânarea de botez și se păstrează cu sfințenie de către mamă. Câteodată aceste cumetrii sunt însoțite de dans (dar numai la băieți, niciodată la fete). După executarea acestui ceremonial, copilul se poate tunde.
e) Botezul
După cel mult o lună de zile de la naștere, are loc botezul. În cazul în care copilul este bolnav, taina aceasta se săvârșește mai repede. Nașul copilului este de obicei nașul de cununie al părinților. Este o mare insultă dacă se încearcă a se schimba nașul, fără cunoștința și consimțământul lui. Numele pe care îl pune nașul este cel dorit de părinți. De obicei celui dintâi născut, dacă e băiat, se pune numele Ioan, iar dacă e fată, Maria. Sâmbătă seara înainte de ziua botezului, cineva din rudele copilului, se duce cu plocon la nașă (de obicei ploconul e la fel cu cel adus de ea la fină) și o invită la botez. Nașa e obligată să aducă toată linjeria pentru copil, precum și o tavă mare cu uscățele. Acasă este îmbrăcat și dus apoi la biserică pentru săvârșirea sfintei taine. Mama nu participă la botez, chiar dacă botezul se face mai târziu. Înainte de a se face slujba botezului, cineva din rudele nașilor împarte asistenței niște cruciulițe cu panglicuțe (mărturii), obicei împrumutat din Moldova și practicat mai mult după război și numai de o parte din locuitori. De la biserică nașa cu copilul și cu tot alaiul pornesc spre casă, unde mama copilului îi întâmpină în prag. Nașa dă copilul mamei spunând: „Mi l-ai dat păgân, ți-l dau creștin”. Mama primește copilul, sărutând mâna nașei, apoi intră cu toții în casă așezându-se la masă. Masa aceasta poartă numele tot de cumetrie, care de obicei se face cu dar. La fete se dăruiesc cercei, perine, lăicere, găini, purcei etc., iar la băieți bani sau miel, pentru ca de mic să-și întocmească târla. Când se dăruiește, se rostesc cuvintele: „De la noi mai puțin, de la Dumnezeu mai mult”. Botezul unei fete de obicei se face pe neobservate, fără a fi urmat de aceste cumetrii. A doua zi după botez, nașa vine din nou la casa finului să-l scoată din mir. Acum mama copilului o așteaptă cu-n plocon similar celui adus de nașă la botez. În apa în care se face baie (scăldătoare) nașa pune busuioc, dacă e băiat, ca să fie plăcut fetelor, usturoi ca să fugă bolile de el, bani ca să fie bogat, iar dacă e fată, apa se aruncă la rădăcina unui trandafir ca să fie frumoasă ca și trandafirul. După ce nașa îmbracă copilul, îl închină la icoane, apoi îl dă mamei zicându-i: „Vi-l dau botezat, să mi-l faci de cununat”. Băieții sunt totdeauna cununați de nașa de botez. Ploconul făcut de fină nu se mănâncă, ci-l duce nașa acasă neatins, din care ea trebuie să trateze pe cunoscuții cei întâlnește în drumul ei spre casă.
f) Îndatoriri după botez
Prin botez nașii devin părinții sufletești ai copilului. De aici obiceiul de a i se mai zice: „mama nașă” și „tata nașu”. Acesta pare a fi împrumutat de la secui, care în genere numesc nașa „mama nașa”. Finii au datoria de a se ruga pentru sănătatea nașilor. După botez, părinții copiilor au datoria să ducă nașilor plocon, atât la sărbătorile Crăciunului, cât și ale Paștelui. De obicei se fac doi colaci mari, de formă ovală și de lungime aproape un metru, iar în diametru, 0,50 m. Acești colaci se fac de femei pricepute, bătrâne, între 60-80 de ani. Se dă o deosebită atenție la facerea colacilor, căci dacă sunt pârliți, înseamnă lipsă de considerație și nașii se pot supăra, trimițând darul înapoi, ceea ce constituie o mare rușine pentru fini. Pe lângă acești doi colaci, se duc două lumânări mari și cu două turte cumpărate din târg. Iată cum se procedează la ducerea ploconului: a doua zi de Crăciun și de Paști, este ziua când finii au datoria să trimită ploconul. Ploconul este dus de copiii botezați de nași sau, în lipsă, este trimis cineva din familie care este tot fin, prin alianță. Ajunși la nașă, aducătorii sunt obligați să sărute mâna nașilor. Aprind apoi amândouă lumânările, dându-le în mâna dreaptă a nașei pe care o sărută și apoi îi dă tot ceea ce i-a adus. Nașa stinge lumânările zicând: „spor și izvor”. Își oprește apoi numai o lumânare, un colac și o turtă, restul îl trimite înapoi, în credința ca să mai aibă de unde aduce și altă dată, servindu-și apoi mici mosafiri cu dulciuri și vin. Acești colaci, astăzi sunt înlocuiți în parte, de căpățâni de zahăr, a căror mărime variază după situația materială a finului. Lumânările se mențin și până astăzi, cu toate că tradiționalii colaci sunt înlocuiți cu alte cadouri: cașcaval afumat, roate de smochine, portocale sau ouă încondeiate (la Paști).
Monografia mai cuprinde și obiceiurile practicate de românii brețcani la nuntă (înțelegerea între părinți, schimbul, logodna, nunta propriu-zisă), moarte și înmormântare, obiceiuri de Crăciun, Anul Nou, Paște și diferite alte sărbători laice sau religioase, pe care vom căuta să le aducem la cunoștința dumneavoastră prin intermediul publicației „Condeiul ardelean”, astfel încât monografia să ne ofere, într-adevăr, un tablou întreg și original despre ce înseamnă tradițiile brețcane în prima jumătate a secolului al XX-lea.