O scrisoare a lui Iuliu Maniu către Patriarhul Miron Cristea

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea şi-a instaurat propriul sistem de guvernare, schimbând poziţia de arbitru cu cea de jucător pe scena politică. O contribuţie la această decizie a avut-o şi rezultatul alegerilor din decembrie 1937, în care niciun partid nu a obţinut majoritatea, dar în care partidul „Totul pentru Ţară” a obţinut 15 la sută, fi - ind devansat doar de Partidul Naţional Ţărănesc (20 la sută) şi Partidul Naţional Liberal (36 la sută). Regele a avut în vedere, în prima fază, constituirea unui guvern de uniune naţională în care să fi e încadraţi, ca miniştri de stat sau în Consiliul de Stat, toţi foştii premieri, sub conducerea Patriarhului Miron Cristea. Acesta a fost preferat pentru a menaja susceptibilităţile populaţiei, dar şi pentru că niciun om politic nu mai era credibil. Pe acest fond, unii dintre cei propuşi a participa, în fond a da girul noii orientări, au refuzat oferta, printre aceştia numărându-se şi liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu.
Pe de altă parte, pentru a-şi expune punctele de vedere faţă de noua situaţie internă, fostul prim-ministru a adresat o scrisoare Patriarhului, noului premier, dar şi un vechi prieten, în care şi-a motivat refuzul de a participa la noul regim. Scrisoarea a reprezentat şi un instrument de propagandă anticarlistă care, într-o formă sau alta, a fost difuzată în medii cât mai largi. Acest lucru s-a efectuat prin multiplicarea epistolei şi transmiterea individuală a acesteia. Autorităţile au impus, din 11 februarie 1938, o cenzură asupra mijloacelor de comunicare, astfel că punctele de vedere critice la adresa noului regim nu aveau nicio şansă de a fi cunoscute de cetăţeni. Tocmai de aceea, punctul de vedere al lui Iuliu Maniu, un oponent ofi cial al monarhului, a fost căutat, dar, în acelaşi timp, „vânat” de autorităţi (Poliţie, Jandarmerie, servicii secrete), care i-au reţinut pe cei asupra cărora s-a găsit acest material, considerat subversiv. Întinderea acestei acţiuni propagandistice a avut, se pare, succes, din moment ce copii ale scrisorii au fost identifi cate în toate regiunile ţării. La 24 februarie 1938, Inspectoratul Regional de Jandarmi Focşani a comunicat Inspectoratului General al Jandarmeriei că un astfel de exemplar a fost descoperit „în urma percheziţiei” făcute de şeful Secţiei Jandarmi Sascut, judeţul Putna, la avocatul Ursăcescu din Târgul Sascut. Două luni mai târziu, la 21 aprilie 1938, o notă informativă a Legiunii de Jandarmi Sălaj din Inspectoratul Regional de Jandarmi Oradea, a raportat că, în data de 17 aprilie 1938, a avut loc o percheziţie domiciliară la preotul Baliban Teofi l din localitatea Marca, acesta fi ind cunoscut cu simpatii în favoarea Partidului „Totul pentru Ţară”. În timpul percheziţiei, la preot a sosit în vizită învăţătorul Aurel Zaharia din Varsolt, care a fost invitat la postul de jandarmi, unde a fost percheziţionat, iar printre alte lucruri i s-a descoperit şi scrisoarea lui Iuliu Maniu către Patriarh.
În esenţă, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc nu a fost de acord cu desfi inţarea Parlamentului, cu suspendarea Constituţiei şi a partidelor politice. A reproşat lui Miron Cristea că va patrona „o Dictatură Regală care, fi reşte, va putea trece foarte uşor într-un despotism” şi i-a reamintit de sprijinul în a fi ales Patriarh „în urma acţiunii mele personale” la vremea respectivă. Efectul acestei epistole nu a fost cel scontat de Iuliu Maniu, întrucât Miron Cristea a patronat trei guverne şi a murit în funcţia de prim-ministru la 6 martie 1939. Iuliu Maniu a fost un opozant consecvent al regelui Carol al II-lea şi al mareşalului Ion Antonescu, însă, deşi a acţionat pentru a-şi face cunoscute punctele de vedere, nu a fost un om de acţiune. După înlăturarea mareşalului Antonescu, a revenit în prim-planul scenei politice pentru o scurtă perioadă de timp, atât cât i-a trebuit Partidului Comunist să preia puterea, după care, sub diverse pretexte, a declanşat procese politice de anihilare a adversarilor politici. Liderul naţional-ţărănist nu a anticipat pericolul şi nu a părăsit România, astfel că a fost implicat într-un proces şi condamnat la închisoare pe viaţă (1947), decedând şase ani mai târziu în universul concentraţionar comunist.

dr. Alin Spânu