Oameni noi de când lumea, cu obiceiurile lor nepieritoare

Harghiteni şi covăsneni, din nou împreună la Sântilia Zăbălenilor

Duminică, 16 iulie 2017, la ora 4.30, liniştea comunei harghitene Tulgheş era despicată spre cer de glasurile copiilor de la Ansamblul Artistic de Amatori „Plaiuri Tulgheşene”, care se adunau în faţa noului sediu al Muzeului Sătesc. Porneam spre vecinii noştri covăsneni din comuna Zăbala. Eram nerăbdători să vedem Sântilia Zăbălenilor, această sărbătoare despre care auzisem de atâtea ori de la prieteni ai noştri din Sfântu-Gheorghe şi Bucureşti, cu diferite ocazii. Pe cei de la ansamblul „Datina” din Zăbala îi cunoscusem de curând, cu ocazia deplasării în Capitală, din 10 iunie - altă mare sărbătoare ce a făcut să renască legăturile între românii din inima Ţării şi ceilalţi, care s-au regăsit după o „lungă veşnicie” în care şi-au dus dorul. Acolo, în curtea Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, la „Şezătoarea Călătoare”, unde „Nevestele Căciularilor coseau ie”, a hărăzit Dumnezeu să ne întâlnim frate cu frate şi soră cu soră şi să legăm din nou „băierile tricolore” ale inimilor noastre, să ne regăsim după atâta vreme de peregrinări prin vremi şi istorie. Acela a fost momentul care a prilejuit, mai apoi, deplasarea noastră la Sântilia Zăbălenilor.
Sântilia a început imediat după slujba de la Biserica „Sfântul Ilie”, iar noi toţi am fost binecuvântaţi de părintele paroh Ioan Bercu, protopop de Sfântu-Gheorghe, şi, ieşind din biserică, am primit merinde dulce şi o gură de vin în cinstea (şi din partea) celor ce purtau numele de Ilie. În drum, tinerii din Zăbala călăreau pe cai zdraveni şi purtau drapelul Ţării. Păreau o ceată de haiduci coborâţi din munte la o zi de mare sărbătoare.
În „Poiana Sântiliei” aştepta cuminte şi cortul „Şezătoarei Călătoare”, plin cu frumuseţi tradiţionale în vârf de ac. În seara dinainte, „femeile căciularilor” au mai cusut un rând de straie şi au depănat fire de poveste, în timp ce flăcăii au urcat un drapel într-un vârf înalt de brad, fluturând sub cer şi sărutând, parcă, văzduhul. Cum or fi reuşit şi care a fost feciorul acela atât de curajos, numai Dumnezeu ştie.
De jur împrejur corturile meşterilor şi producătorilor locali se sprijineau unele de altele, parcă înlănţuite într-o tăcută horă, pline cu tot felul de ispite culinare. De la ele mai la vale întregind această arcadă în forma unui mare ,,U”, era ţarcul pentru turma de oi care a fost adusă de sus de la stână pentru că tot ce s-a servit a fost proaspăt şi făcut pe loc. Ca să nu credeţi că e doar imaginaţia mea, iată în cele ce urmează impresiile unuia dintre membrii Ansamblului nostru, Ştefan Pop (clarinetist, fluieraş, saxofonist şi… om la toate): „Se vedea pe faţa fiecăruia bucuria aceea nedisimulată a omului simplu care nu se întreabă cine este unul sau altul. Acolo nu exista decât Sărbătoarea, care trebuia să înceapă după o datină străveche, pe care zăbălenii se străduiesc să o păstreze cu cinste. Am avut bucuria să vedem ritualul de nuntă, pregătit de organizatori, care este foarte vechi. El cuprinde peţitul miresei, zis de un vornic de toata isprava, care ne-a încântat cu talentul său (un obicei în timpul căruia călăreţii „au uitat” cum se stă călare şi au stat în picioare pe caii lor, comunicarea dintre om şi cal fiind perfectă). A urmat bărbieritul mirelui, timp în care alaiul mirelui a cântat şi s-au făcut urări specifice pentru tinerii căsătoriţi. După bărbierit, flăcăii din alaiul mirelui au încins o sârbă împrejurul lui, cu strigături, chiuituri, urări de bine, de viată lungă, sănătate şi belşug. După aceste două ritualuri tradiţionale, oficialităţile locului au declarat sărbătoarea deschisă. Primarul, preotul şi învăţătorul satului, au rostit câteva cuvinte pline de semnificaţie pentru ceea ce a reprezentat şi reprezintă Sfântul Ilie pentru întreaga omenire şi i-au îndemnat pe cei prezenţi să se bucure de această sărbătoare. Tot ce am văzut acolo a fost unic. Un cadru natural în care au sosit şi ciobanii cu o turmă de oi, în timp ce, pe scenă, ansambluri populare, solişti şi dansatori se străduiau să evolueze cât mai bine; în poiană erau mulse oile, se preparau produse tradiţionale din laptele proaspăt muls. La tarabe se găseau: caş, urdă dulce, brânză frământată, bulz prăjit pe jar, slănină afumată, pastramă de oaie, sarmale şi câte altele. Peste tot era bună dispoziţie şi voie bună, oameni primitori şi luminoşi, oameni care apreciază în primul rând valoarea lucrurilor, nu preţul lor!”.
Ansamblul nostru, „Plaiuri tulgheşene”, a prezentat un program de cântece, cu grupul şi solistic, iar în încheiere, am ţinut neapărat să prezentăm suita noastă tradiţională, alcătuită din cele 13 jocuri specific tulgheşene, fiind acompaniaţi, ca de fiecare dată, de taraful format din rapsozii noştri populari (noi încă nu ne-am învăţat cu negativul şi nici cu orga electronică!). Ne-am respectat şi obiceiul de a dărui „colacul prieteniei”, împletit în patru, aşezat pe un prosop ţesut în război de o ţesătoare de la noi, în mijloc cu glaja de „bună dispoziţie”, în sticlă cu tricolor, aşa cum facem noi când călcăm întâia dată într-un loc în care nu am mai fost şi dăm pentru prima dată „Zâua bună!” oamenilor locului.
Am mai stat câteva ore în poiană, dar nu chiar până târziu, pentru că erau obosiţi pruncii cei mai mititei. Ne-am bucurat de oaspeţii artişti care au evoluat pe scenă, timp în care ne-am reîntâlnit cu fraţi din Covasna, mai vechi prieteni sau mai nou cunoscuţi, iar copiii din Ansamblu au colindat pe la toate tarabele, au mers să vadă turma şi toate câte erau pe acolo. Am cunoscut oameni veniţi la Sântilie din Moldova de dincolo de Prut, cu care am stat mult de vorbă, ne-am bucurat de prezenţa fraţilor din Voineşti, Sfântu-Gheorghe, Bucureşti, pe care îi cunoscusem la „Şezătoarea Călătoare” din 10 iunie… Părea că noi toţi am intrat în versurile baladei Mioriţa, în varianta cea mai paşnică, în care bacii se ajută la adunatul turmelor împreună, cu iubire iar nu cu pizmă. Era aşa ca în versurile cântecului pe care-l cântasem mai devreme: „Ardeleanu şi munteanu / Îs fraţi buni cu moldovanul! / Când se pun spate în spate / Stă duşmanul mai de-oparte”.
Am plecat din Poiana Sântiliei încărcaţi de o stare de bine cum doar când te întâlneşti cu cel mai iubit frate ţi se întâmplă. Duminica următoare, pe 23 iulie 2017, a fost şi Sântilia voineştenilor, vecinii fraţi, de peste deal. Ei totdeauna sau înţeles să nu-şi suprapună nedeile pentru că se străduiesc să le petreacă pe ambele împreună. Erau veniţi la Sântilie la Zăbala foarte mulţi voineşteni. Ce frumos exemplu de frăţietate! Multe a învăţat sufletul nostru în această duminică de iulie.

Categorie: