Oare sunt necesare manuale speciale de Limba şi Literatura Română pentru elevii minoritari etnic?

Conţinutul acestui articol se bazează, în principal, pe experienţa de aproape un sfert de secol la catedră: îmi sunt familiare toate problemele pe care le ridică predarea limbii şi literaturii române la nivel gimnazial şi la clasele liceale, iar în anii în care am fost metodist la o şcoală normală am cunoscut în detaliu difi cultăţile însuşirii limbii naţionale în învăţământul preşcolar şi în şcoala primară. Într-un cuvânt, îmi este cunoscută întreaga „bucătărie” a învăţământului preuniversitar.
Una din cererile insistente ale fruntaşilor politicii ale maghiarilor din România este ca însuşirea acestui obiect de studiu fundamental să se facă după programe şi manuale speciale, practic ca o limbă străină. Subliniem faptul că o astfel de pretenţie vine doar din partea unei singure minorităţi, e drept, cea mai numeroasă, în timp ce elevii aparţinând altor etnii nu percep ca pe un handicap studiul limbii române în acelaşi mod ca şi elevii aparţinând majorităţii.
Dificultăţile şi chiar eşecul în studiul limbii române în judeţele Covasna, Harghita şi, parţial, Mureş constituie o realitate (pe care nu o regăsim la elevii de etnie maghiară din alte zone ale ţării) şi ele se explică prin:
a) diferenţele originare şi structurale între limba română şi limba maghiară. Cea dintâi este de origine indo-europeană, din ramura italică, pe când cea de-a doua aparţine grupului fi no-ugric, având ca rude limba fi nlandeză şi câteva limbi şi dialecte cu puţini vorbitori în partea nordică a Rusiei;
b) lipsa unui mediu lingvistic care să favorizeze însuşirea limbii române; în aceste judeţe, de regulă românii sunt bilingvi, ei folosind în relaţiile cu concetăţenii lor limba maghiară;
c) lipsa de cadre didactice bine califi cate şi care să cunoască temeinic obiectul pe care îl predau sau, pur şi simplu, limba română;
d) un dispreţ nejustifi cat faţă de limba, cultura şi populaţia românească, inoculate încă din familie, continuat apoi prin şcoală, mass-media şi, cu o forţă şi mai mare, prin propaganda politică cu puternică coloratură separatistă, ba chiar şovină, a tuturor organizaţiilor politice şi „culturale” maghiare.
Aspectele menţionate sub punctele (b) şi (c) se datorează epurărilor etnice masive din anii‚ 90, continuate, e drept, într-un ritm mai lent în ultimele două decenii, îndeosebi a intelectualităţii româneşti din Covasna şi Harghita.
Dacă mai adăugăm şi faptul că unele manuale alternative sunt greoaie, cu un limbaj pretenţios (mă refer îndeosebi la cele liceale), alcătuite de autori care nu au nicio legătură sau au una extrem de fi ravă cu învăţământul preuniversitar, avem un tablou cvasicomplet al setului de probleme cu care se confruntă un elev minoritar maghiar în învăţarea limbii ofi ciale a statului.
Toate acestea ar putea să pară argumente serioase întru introducerea unor manuale speciale la clasele cu predare în limba maghiară.
Totuşi, folosirea unor manuale speciale nu poate constitui o soluţie. În primul rând, ele ar putea asigura o cunoaştere limitată, la nivel colocvial, a limbii române, insufi cientă pentru o reală şi efi cientă comunicare atât la examene (de exemplu, la cel de bacalaureat - care este un examen unic, cu subiecte unice pentru toţi elevii din această ţară - sau la cele din învăţământul preuniversitar, dacă unii absolvenţi de liceu ar dori să urmeze cursurile secţiei române), cât şi în viaţa de zi cu zi şi profesională, în zonele preponderent românofone din Ardeal (şi cu atât mai mult în cele din restul ţării). Cum, prin „grija” UDMR, veşnic afl at la guvernare în ultimii douăzeci de ani, aşa-zisul ţinut secuiesc concurează la un loc „fruntaş” în topul sărăciei, alături de judeţele din partea de răsărit a Moldovei şi cele din Oltenia, handicapul lingvistic este resimţit, cu siguranţă, dureros de mulţi tineri, cărora le devine imposibilă stabilirea în părţi mai prospere ale ţării, tocmai din pricina minusurilor lingvistice.
Cheia succesului l-ar reprezenta, în primul rând, BUNĂVOINŢA, o atitudine pozitivă faţă de cunoaşterea limbii române. Presa scrisă, publicaţiile de specialitate, mijloacele de informare audio-vizuale, internetul în limba română, acoperă întregul teritoriu al României şi, bineînţeles, şi regiunea centrală a acesteia. Ele chiar au avantajul de a oferi varianta literară a limbii, în timp ce învăţarea ei prin contactul cu vorbitorii nativi de limbă română având o şcolarizare aproximativă duce la achiziţionarea unor forme, cuvinte, construcţii, pronunţii dialectale, neadmise de limba literară.
Atragerea de profesori bine pregătiţi, cu experienţă în predarea acestui obiect este esenţială. În momentul în care însuşi propunătorul are carenţe lingvistice (uneori grave), insuccesul şcolar este ca şi garantat. Atunci când, într-o grămadă de lucrări de bacalaureat, poţi găsi enunţul „Să traversăm cu ochii în patru strada este necesar”, pentru a ilustra intrarea în expresii/locuţiuni a termenului ochi, este clar nivelul şi competenţa acelui profesor care „s-a plimbat” prin sălile de examen spre a da o mână de ajutor candidaţilor. (Subiectivele care depind de expresii impersonale se aşează, în mod obligatoriu, după regente; complementul direct stă imediat lângă verbul determinat; aşadar, construcţia corectă a enunţului este: „Este necesar să traversăm strada cu ochii în patru.”)
Nici măcar nu este necesar ca profesorul să cunoască limba maghiară. Înainte de „europeanul” separatism al secţiilor română şi maghiară de la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu-Ilarian” şi Liceul „Bolyai Farkas” din Târgu- Mureş, în urma unui anacronic protocol politic, am predat tot timpul şi la secţia maghiară, cu rezultate meritorii, uneori chiar deosebite. Pentru aceasta, însă, propunătorul trebuie să facă accesibilă materia, să simplifi ce - fără a face rabat de la corectitudinea ştiinţifi că - propria-i expunere, să se transforme continuu în dicţionare de sinonime, antonime, paronime etc..
Operele scriitorilor prevăzuţi în programa şcolară şi în cea de bacalaureat sunt traduse, şi chiar foarte bine, iar lecturarea aceluiaşi text, în paralel, sau lecturarea textului românesc sprijinită de traducerea în limba maghiară aduce reale câştiguri: îmbogăţirea, deodată, a vocabularului în ambele limbi şi conştientizarea, prin asemănare sau prin contrast, a structurilor gramaticale ale celor două limbi. E drept, aceasta se întâmpla pe vremea când elevii chiar mai citeau creaţiile fundamentale ale literaturii române, pentru că nu existau atât de păguboasele culegeri de teste rezolvate, sau - şi mai rău - acele cărţulii cuprinzând informaţii minimale, în format mic, editate anume pentru a fi utilizate de elevii care intenţionează să fraudeze examenul de maturitate prin copiat…
Studiul limbii latine şi/sau a unei limbi romanice ar fi în favoarea consolidării inclusiv a cunoştinţelor de limba română. Din păcate, în şcoala românească se acordă acum atenţie, aproape exclusiv, limbii engleze. Putem vorbi de un adevărat imperialism anglicist, care îi defavorizează atât pe elevii de etnie română, cât şi pe cei aparţinând minorităţilor naţionale.
Sunt câteva din măsurile, sugestiile şi căile pe care le întrevăd şi prin care s-ar putea îmbunătăţi procesul de învăţare a limbii române de către elevii de naţionalitate maghiară. Şi, cu siguranţă, nu sunt singurele… Cu condiţia, repet, să existe bunăvoinţa de a studia această limbă!