Obiceiuri bucovinene de Anul Nou

În nicio altă parte a ţării repertoriul Anului Nou nu cunoaşte o atât de mare varietate şi bogăţie de manifestări folclorice ca în Bucovina. Transmise pe cale orală din generaţie în generaţie, într-o permanentă schimbare şi înnoire, atât ca funcţie cât şi ca mod de realizare artistică, obiceiurile tradiţionale bucovinene legate de Anul Nou au ajuns până în zilele noastre ca nişte spectacole grandioase care concentrează, ca şi în trecut, atenţia întregii colectivităţi.
La cumpăna dintre ani, în satele Bucovinei te întâmpină o atmosferă unică, de intensă trăire emoţională care, de cele mai multe ori, reflectă o realitate cotidiană, legând punţi nevăzute între om şi cosmos, între om şi mediul înconjurător, între om şi semenii săi.
În acest mirific colţ de ţară, Anul Nou este sărbătorit pe mai multe planuri, datinile şi obiceiurile specifice momentului derulându-se atât în intimitatea casei, cât şi în spaţii deschise, în centrul satelor.
Anul Nou este socotit a fi unul dintre cele mai favorabile momente pentru prognozarea vremii sau a recoltelor viitoare. Bucovinenii apreciau lunile ploioase sau perioadele de secetă pe baza unui aşa-numit calendar din foi de ceapă. La întocmirea acestuia se proceda astfel: în noaptea de ajun se tăiau părţi egale dintr-o ceapă, cojile astfel obţinute fiind botezate cu numele lunilor din an. Urma punerea sării pisate în cantităţi egale în fiecare coajă şi aşezarea acestora în rând, ca în succesiunea lunilor din an, pe masă sau pe vatra sobei. Aprecierea lunilor ploioase se făcea în dimineaţa de 1 ianuarie după cantitatea de apă acumulată în cupele foilor de ceapă.
Tot în noaptea din ajunul Anului Nou se făcea şi calendarul din cărbuni pentru aprecierea rodului la culturile din anul viitor. Pentru aceasta se alegeau cărbuni aprinşi, egali ca mărime, proveniţi din aceeaşi esenţă lemnoasă, câte unul pentru fiecare cultură ce urma a fi semănată în anul care începea (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc.). Cărbunii, botezaţi cu numele plantelor, erau puşi pe marginea vetrei sau pe o tavă şi erau lăsaţi până a doua zi (1 ianuarie). Prognozarea culturii se baza pe principiul echivalenţei, cantitatea de cenuşă rezultată în urma arderii complete şi a stingerii cărbunilor indicând rodul recoltei. În funcţie de aceasta, se decidea care dintre culturi vor fi semănate în cantităţi mai mari în primăvara următoare.
Tot în intimitatea locuinţei, care devenea un fel de altar sacru, un spaţiu de maximă concentrare spirituală, un „axis mundi”, se săvârşeau şi alte practici magice specifice pentru acest moment festiv al anului. Astfel, durata vieţii şi a norocului fiecăruia dintre membrii familiei erau prognozate cu ajutorul lingurilor inserate de-a lungul pereţilor, fiecare lingură de lemn căpătând numele unui membru al familiei. În dimineaţa Anului Nou, dacă vreo lingură era căzută pe podea se credea că persoana al cărei nume îl purta va avea parte de un an sumbru sau va muri.
În satele unde s-au statornicit bejenari ardeleni (peste 50 de sate), în noaptea de ajun se organiza Vergelul feciorilor şi al fetelor, ceremonial nocturn de aflare a ursitei şi a norocului. Pentru buna desfăşurare a Vergelului, cu mult timp înaintea Anului Nou, tinerii alegeau o casă şi un colcer ce avea responsabilitatea de a conduce şi a organiza cât mai bine petrecerea. La casa aleasă, colcerul avea grijă să pregătească un vas mare cu apă (un ciubăr), nuiaua pentru vergeluit, precum şi un butoi cu băutură. În noaptea din ajunul Anului Nou, la un semnal sonor dat prin bucium sau prin împuşcături, tinerii se adunau la casa stabilită şi anunţată din timp. Aici, după o mică petrecere, începea „Vergelul” propriu-zis. Fetele şi băieţii îşi aruncau pe masă câte un obiect personal (nasture, pieptene, foarfece, cuţit etc.) care era aruncat în vasul cu apă neîncepută, iar vergelatorul, un bărbat isteţ şi bun improvizator, ascuns sub un cearşaf, amesteca obiectele din vas, invocând divinitatea pentru a le dărui tinerilor noroc şi belşug în viaţă.
Vergelatorul scotea, pe rând, câte un obiect pentru care sorocea. De multe ori, prezicerea în faţa obiectului scos din apă era presărată cu glume, înveselind astfel atmosfera. Ceremonialul Vergelului continua apoi cu o petrecere cu joc, mâncare şi băutură din abundenţă, un Revelion în toată regula. În satele dornene se obişnuia, până prin anii ‘50, să se organizeze vergelul fetelor separat de cel al băieţilor, dar ambele manifestări aveau aceeaşi substanţă, cu acte de divinaţie într-o noapte de renovare a timpului. Această manifestare ritualică mai putea fi întâlnită, cu ani în urmă, în forma descrisă mai sus, în localităţile montane, din zona etnografică Dorna (Poiana Stampei, Dorna Arini, Dorna Candreni, Saru Dornei, Panaci), localităţi învecinate cu zona Bistriţei, de unde îşi trage obârşia.
Dar ceea ce aduce o notă distinctivă Bucovinei faţă de alte ţinuturi româneşti, la pragul de trecere dintre ani, sunt urăturile şi jocurile cu măşti, concentrate în obiceiuri care şi-au păstrat farmecul şi prospeţimea de-a lungul anilor.
Bucovinenii, ca de altfel toţi românii, şi-au dorit dintotdeauna holde bogate. Această dorinţă transpare în cunoscutul Pluguşor, datină prin excelenţă agrară, şi este evidenţiată de recuzita pluguşorului (plug, bici, clopote, buhai), de elementele din scenariu (marcarea în mod simbolic a unei brazde), dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decât o descriere hiperbolizată, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Pluguşorul este pornit de către copii, care, în preajma amiezii, în ziua de 31 decembrie, încep a umbla pe la case, rostind urături de bun augur şi primind în schimb daruri, unele cu caracter simbolic, colaci, fructe sau bani.
Noaptea, alaiul pluguşorului este amplificat de cetele de feciori care umblă pe la casele unde sunt fete de măritat sau pe la rude.
Odată cu seara, parada mascaţilor, desfăşurată iniţial în faţa mulţimii adunate în centrul satului, se transferă pe la casele gospodarilor. Îmbrăcaţi în costume de o inegalabilă fantezie, întruchipând cele mai bizare creaturi mitologice, mascaţii, însoţiţi de muzicanţi şi numeroşi curioşi, încep a umple uliţele satelor, stârnind larma şi făcând fel de fel de ghiduşii. Mijloacele de expresie, ingeniozitatea soluţiilor plastice folosite de creatorii vestimentaţiei ceremoniale, originalitatea compoziţiilor adoptate de ei au cunoscut, de-a lungul anilor, o evoluţie spectaculoasă.
Specific majorităţii localităţilor bucovinene este reunirea tuturor personajelor mascate în cete mari ce poartă diverse denumiri locale: malanca, partia, banda, turca sau ceata. De obicei, conducătorul fiecărei cete este un fecior frumos, numit calfă sau turc, cunoscut în comunitate ca având o conduită morală ireproşabilă. El este întotdeauna îmbrăcat într-un costum ţărănesc tradiţional, iar ca semn al rangului ceremonial pe care îl deţine, poartă pe cap o căciulă împodobită cu şiraguri de mărgele şi panglici multicolore, iar în mână are un baston ferecat cu alamă şi cositor. În timpul jocului calfa comandă, pe rând, intrările şi ieşirile fiecărui personaj sau grup de personaje. În cadrul cetelor de mascaţi intră grupuri de „urâţi” şi de „frumoşi”, ce au rolul de a întreţine o atmosferă exuberantă. „Urâţilor” le revine misiunea de a face jonglerii dintre cele mai năstruşnice: se dau peste cap, fugăresc fetele şi copiii, ung asistenţa cu funingine, se vâră pe sub pături şi mese, se urcă prin copaci, pe case şi pe sobe, scot animalele din grajduri etc.. Tot din acest grup mai fac parte „negustorii” şi „căldărarii” care îşi dispută permanent câte ceva, dialogul lor fiind plin de o suculentă ironie.
Între jocurile cu măşti din Bucovina, un loc aparte îl ocupă jocurile caprei, ursului, căiuţilor şi cerbului.

Jocul caprei

Jocul caprei se integrează în mod armonios în cortegiul amplu al obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an. Acest animal a întruchipat în societăţile ancestrale personificarea prolificităţii zoologice şi fertilităţii telurice. Capra, ca personaj mito-zoomorf, cunoscută în toate aşezările bucovinene, îşi subordonează de cele mai multe ori, în timpul desfăşurării jocului, toate celelalte personaje. În unele sate, jocul acestui animal apare sub forma unor cete de mai multe capre (Ostra), iar în altele animalul este singur, însoţit doar de cioban, moş şi babă.
Masca îmbrăcămintei de capră este constituită dintr-un cap de capră, sculptat în lemn, având maxilarul inferior mobil pentru a fi tras cu o sfoară şi a clămpăni în timpul dansului. Capul este încadrat de două corniţe împodobite cu oglinzi, panglici multicolore, hurmuz şi flori şi este fixat într-un băţ-suport care se sprijină pe pământ. Persoana care joacă rolul de capră este acoperită cu o ţesătură (scoarţă sau lăicer) peste care sunt cusute năframe sau panglici de mătase, puse în diagonal, tradiţional, capra era îmbrăcată în stuf, aspect întâlnit şi astăzi în unele sate (Vereşti, Siminicea, Şerbăuţi, Siret).
Jocul caprei se derulează pe un fundal muzical, „ca la capră”, melodie interpretată de către un fluieraş, iar ciobanul sau moşul rostesc strigăturile pline de haz. În timpul jocului, pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simulează că se urcă în copac, apoi se îmbolnăveşte şi moare, căzând la pământ, moment în care ciobanul intră în panică, urmând un dialog straniu cu animalul. În cele din urmă, capra reînvie spre bucuria tuturor, glumele şi ghiduşiile animalului reluându-şi cursul.
Prin aspect şi înfăţişare, capra jucată la Anul Nou este un animal simbol, o fiinţă fantastică, plină de măreţie. Obiceiul şi-a pierdut pe parcurs încărcătura sa mitică, având astăzi doar aspect de divertisment.

Jocul ursului

Jocul ursului, o prezenţă la fel de agreată în obiceiurile de Anul Nou în întreg spaţiul românesc, dar mai ales în Bucovina, se practică şi astăzi în majoritatea satelor. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Pregătirea măştii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucură de o mare atenţie. În unele părţi, forma capului de urs se obţine întinzând o piele de viţel sau de miel peste o găleată metalică, în timp ce în alte sate pielea se întinde pe un suport metalic, în aşa fel încât redă fizionomia animalului. De la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos.
Cândva, corpul mascatului era acoperit cu o blană veritabilă de urs, aspect întâlnit foarte rar în zilele noastre. În părţile Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie, care este cea mai arhaică formă de figurare a animalului în cadrul obiceiurilor calendaristice. Pentru obţinerea acestui costum, se răsucesc frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 de metri care, în dimineaţa ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului, acesta rămânând astfel echipat pe toată durata purtării costumaţiei. În trecut, se obişnuia ca dezbrăcarea mascatului să se facă în mod ritualic, costumul de paie fiind ars în faţa asistenţei.
Se pare că ursul era venerat în Bucovina mai mult decât în orice altă parte a României. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare şi de câmpie şi mai puţin în cele montane. Cei mai spectaculoşi urşi de Anul Nou îi întâlnim în Bosanci, Udeşti, Chilişeni, Ştirbăţ, Poieni, Boroaia şi în zona Câmpulungului, în special la Sadova şi la Fundu-Moldovei. Jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măşti întâlnite în cetele bucovinene. În desfăşurarea jocului ritual al ursului, etalare de forţă, vitalitate şi dibăcie, pot fi percepute şi astăzi secvenţe care reliefează credinţele referitoare la acest animal, simbol al regenerării vegetaţiei. Astfel, rostogolirea urşilor în cerc, bătutul şi moartea ursului, apoi învierea miraculoasă ca şi urcarea acestuia pe bata (toiag), redau în chip metaforic succesiunea anotimpurilor care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna şi să vestească primăvara.
Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupurile complexe cu mai multe personaje, joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care imprimă ritmul jocului cu ajutorul unor tobe (ciururi). După executarea numerelor din timpul dansului, urşii se mişcă independent, simulând viaţa lor liberă în mijlocul naturii, se iau la trântă, fac tumbe, simulează chiar atacul asupra persoanelor din asistenţă. Datorită popularităţii sale, în ultimii ani au început să apară în sate, alături de cete precis constituite, şi grupuri mai mici de urşi (3-6 personaje), care se bucură de multă admiraţie şi contribuie la amplificarea obiceiul.

Jocul căiuţilor

Calul este o altă întruchipare plastică a unor simboluri mitice din tradiţia bucovineană. Jocul calului este o reminiscenţă a cultului cailor practicat la solstiţiul de iarnă, la echinocţiul de primăvară, precum şi la solstiţiul de vară.
Ca joc de Anul Nou, căluţii (căiuţii) au o largă răspândire în satele din Bucovina, mai vestiţi fiind dansatorii - căiuţi din Dolheşti, Zvoriştea, Zamoştea, Hârtop şi Fântânele -, care impresionează prin fast şi eleganţă, dar căiuţii pot fi întâlniţi aproape în majoritatea satelor. În credinţele arhaice, calul avea o funcţie apotropaică, de protejare a gospodăriilor şi a bisericilor de spiritele rele.
În cadrul obiceiurilor tradiţionale de Anul Nou, jocul calului (căiuţilor) este practicat şi astăzi nu pentru semnificaţiile simbolice, uitate de demult, ci mai ales pentru spectaculozitatea dansului interpretat de purtătorii mascoidelor. De aceea, tinerii aleşi pentru grupurile de căiuţi trebuie să fie excelenţi dansatori, exprimând prin joc vitalitatea şi forţa exuberantă a tinereţii.
În Bucovina, mascoida de cal cunoaşte mai multe variante plastice. Cel mai adesea jucătorii de căiuţi sunt echipaţi cu capete de cal, lucrate din lemn şi îmbrăcate în pânză roşie, albă sau neagră, la care se adaugă şi alte elemente ornamentale (oglinzi, peteală, canafi, mirt, panglici). Pentru a fi purtat în timpul jocului, capul de cal este fixat într-un suport de lemn, de obicei o covată găurită la mijloc sau două vesce de sită, care se acoperă cu un covor sau o fustanelă din pânză albă sau colorată. Peste aceste ţesături se cos elemente decorative (batiste, ştergare, panglici etc.).
Tinerii care joacă căiuţii se dezlănţuie în cerc sau se desfăşoară liniar şi radial, faţă în faţă, simulând o şarjă de cavalerie, sub comanda unui căpitan sau vătaf. Sunt sate în care, asemănător alaiului caprei şi ursului se întâlneşte alaiul calului însoţit de turc, babă, moşneag şi negustor. Uneori căiuţii sunt grupaţi în cete de sine stătătoare conduse numai de un căpitan. Dar sunt şi cazuri în care căiuţii, mai puţini la număr, sunt incluşi în cete mari şi sunt subordonaţi altor personaje, ei având, în acest caz, un rol secundar.

Jocul cerbului

Cerbul simboliză, în mitologia populară românească, puritatea şi dreptatea, iar la vechii traci era simbolul soarelui. În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, impresionează fastuozitatea personajului. Asemănător măştii de capră, masca de cerb se compune tot din cap sculptat în lemn, ce are un maxilar mobil (clămpănitor), şi trup realizat dintr-un covor sau lăicer, ornate cu năframe. La prima vedere te impresionează aspectul general al acestui personaj, cu herbul măştii (alcătuirea coamelor) şi împodobirea capului cu diverse materiale strălucitoare. În sate există unii oameni specializaţi în împodobirea cerbului, iar alţii în jocul acestui animal.
Jocul cerbului este structurat după modelul caprei, cu o pantomimă exuberantă şi plină de virtuozitate. Cerbul este înconjurat de „moşnegi şi babe”, de muzicanţi şi dansatori fără mască, îmbrăcaţi în frumoase costume populare. În majoritatea satelor bucovinene, cerbul apare ca o ceată individuală, nefiind contaminat cu alte personaje zoomorfe mascate. Cele mai frumoase obiceiuri ale cerbului pot fi întâlnite în satele Fundu- Moldovei, Baia, Cajvana, Valea- Moldovei. Satul Corlata excelează atât prin fastuozitatea acestui personaj, prin eleganţa jocului şi, mai ales, prin colindul de cerb, cea mai veche formă de astfel de colind din întreg spaţiul bucovinean.

Cetele de mascaţi

O altă categorie de măşti prezentă în obiceiurile de Anul Nou este aceea a urâţilor antropomorfizaţi, măşti ce scot în evidenţă ceea ce este mai neplăcut şi mai dizgraţios în firea umană. Sub jocul acestor măşti se poate exprima liber şi în mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face în cotidian. Din aceste categorii de măşti fac parte cele ce reprezintă vechiul cult al moşilor şi strămoşilor (măşti de babe şi moşnegi), măşti sociale, măşti cu caracter etnic (măşti de turc, jidan, armean, grec, ţigan), măşti cu caracter profesional (vrăjitor, doctor, felcer, negustor). Sub raport plastic, măştile antropomorfe ale urâţilor şi-au păstrat conţinutul ideatic nealterat fie în jocul personajelor zoomorfizate, fie în jocul moşilor şi al babelor, fie în simple alaiuri neorganizate de mascaţi. Prin intermediul măştii de cap şi al costumaţiei sunt evidenţiate, într-o manieră specifică, originală şi expresiv-caricaturală, cele mai urâte şi mai respingătoare racile ale caracterului uman. Elementele definitorii ale fizionomiei - ochii, nasul, gura, urechile şi părul - sunt ingenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrâneţea, identitatea etnică, specificul profesiunii şi, nu în ultimul rând, moartea şi dracii.
Dacă moşii şi babele sunt o reflectare a cultului înaintaşilor, celelalte măşti de urâţi apar ca reprezentări din alte timpuri istorice, văzute în diverse ipostaze. Jidanii, ca grup de mascaţi, se întâlnesc în toate cetele, ei jucând rolul de negustori lipsiţi de scrupule. Pădurarii apar în compania cerbilor, dracul şi moartea ameninţă şi răspândesc groaza în jurul lor, doctorii încearcă să „vindece” cu un instrument improvizat, perceptorii, cu registre mari în mână, caută să încaseze sumele datornicilor etc.. În timpul deplasărilor prin sat, „urâţii” formează grupuri independente care au rolul de a capacita asistenţa şi de a crea buna dispoziţie.
În contrast cu „urâţii”, în obiceiurile de Anul Nou, apar grupurile de „frumoşi”. Sub acest nume sunt identificate costumaţiile ceremoniale de tipul „împărat”, „ministru”, „general”, „jandarm”, „bunghier” şi „irod”. Facem cuvenita precizare că cetele de „frumoşi” apar ceva mai târziu în contextul obiceiurilor de Anul Nou, unii dintre ei fiind o formă locală de protest împotriva ocupanţilor austrieci. „Frumoşii” nu apar în întreg spaţiul etno-cultural bucovinean, ci numai într-un număr restrâns de localităţi (Câmpulung, Liteni-Moara, Bosanci, Ruşii-Mănăstioara, Udeşti, Arbore, Şcheia etc.).
Bucovinei îi sunt specifice şi alte grupuri de frumoşi aşa cum sunt cazacii, arnăuţii, damele, precum şi personajele ce aparţin teatrului popular: jienii, codrenii, bujorii, darienii, terintienii etc..
Costumele ce reprezintă rangurile de împăraţi, miniştri, generali sau jandarmi sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase şiruri de decoraţii, intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleţi originali sau de carton. Însemnul distinctiv al unora dintre aceşti frumoşi îl constituie „ceacurile” (coifurile) lucrate din pene, vopsite în funcţie de rangul personajului.
Bungherii (numele vine de la numeroşii nasturi metalici cusuţi pe curele) au o costumaţie asemănătoare cu cea a împăraţilor, purtând tot uniforme militare, şi au ca semn distinctiv diagonale realizate din curele cu „bumbi” (curele ce pot avea până la 300 de nasturi), fixate pe torace asemănător unei platoşe. Pe cap poartă ceacuri din pene, coifuri de hârtie creponată sau căciuli negre ornate cu brâuri de mărgele.
Tinerii costumaţi în „frumoşi” trebuie să provină din familii de gospodari cu o bună reputaţie în sat, să aibă un comportament exemplar, un fizic plăcut şi să fie dansatori de excepţie.
În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, „frumoşii” apar ca nuclee distincte ale cetelor sau ca grupuri de sine stătătoare. În momentele prestabilite din evoluţia spectacolului, „frumoşii” execută dansuri specifice zonei sau dansuri care se joacă doar de Anul Nou, aşa cum sunt cele numite „Craizar” sau „Ca la Craizar”, ce fac aluzie la foştii demnitari militari austrieci.

Nunta

La hotarul dintre cele două categorii de personaje mascate, „urâţii” şi „frumoşii”, şi-a făcut apariţia „nunta”, moment de sine stătător în derularea obiceiurilor de Anul Nou, conceput în spiritul structurilor ceremoniale consacrate.
Această manifestare este o abordare caricaturală, plină de umor şi de ironie, a nunţii tradiţionale din Bucovina. Alaiul de nuntă reuneşte toate rangurile ceremoniale: mire şi mireasă, nănaşul şi nănaşa, vătăjeii, druştele, cuscrii şi nuntaşii. Costumaţia sau măştile participanţilor evidenţiază defectele fiecărui personaj: mirele este un fecior mic şi gras, uneori cocoşat sau şchiop, mireasa este înaltă şi subţire, contrastând vizibil cu viitorul soţ, vătăjeii şi druştele ridiculizează defecte ale caracterului uman, nănaşii îşi îndeplinesc pe dos atribuţiile, fiecare dintre ei făcând ceea ce trebuia să facă celălalt. Întregul spectacol este conceput pentru a binedispune asistenţa şi pentru a crea o atmosferă relaxantă.

Teatrul popular

Jocurilor cu măşti din Bucovina li se asociază şi trupele de teatru popular, organizate în cete ce poartă numele unor eroi locali (Darie, Doboş, Furtuna, Coroi) sau chiar ale unor eroi cunoscuţi în alte zone (Gruia, Novac, Jianu, Bujor, Terente). Într-un spectacol conceput simplu, cu un text adecvat momentului prezentat şi o vestimentaţie specifică epocii, „actorii” rememorează aspecte din trecutul istoric al Bucovinei. Teatrul popular de Anul Nou este o apariţie recentă, el fiind o replică la spectacolul păpuşarilor ce colindau, altădată, satele bucovinene.

„Berea”

În perioada cuprinsă între Crăciun şi Anul Nou, în satele în care s-au statornicit bejenarii ardeleni, dar mai ales în satele din vecinătatea oraşului Gura-Humorului, avea loc, până de curând, o petrecere comunitară cunoscută sub denumirea de „Bere” sau „La bere”. De multe ori acest tip de petrecere se prelungea şi după Anul Nou, până a treia zi de Bobotează, sau avea loc numai în zilele Bobotezei. Locul de desfăşurare era anunţat din timp de către flăcăii care organizau petrecerea. Aceştia îşi alegeau un conducător, numit colcer sau colăcar, căruia îi revenea întreaga responsabilitate pentru buna pregătire şi desfăşurare a „berii”. În satele mai mari aveau loc două astfel de petreceri, numite „berea de sus” şi „berea de jos”.
Băieţii din colectivul de organizare se ocupau de tocmirea muzicii, de colectarea băuturii şi de invitarea fetelor, iar acestea din urmă aduceau mâncarea şi prăjiturile (cârnaţi, friptură de porc, sarmale etc.). Fetele despre care se ştia că nu primiseră colindători sau urători nu erau invitate sau primite la „bere”. Băieţii închiriau pentru petrecere o casă mai mare, de obicei a unui gospodar fruntaş, dar, în ultimii ani ai existenţei sale, „berea” avea loc la căminul cultural, în localul şcolii şi, uneori, la cârciuma satului.
Fetele, îmbrăcate într-o ţinută deosebită, veneau însoţite de mame sau, dacă aceasta era decedată, de o soră mai mare sau o altă rudă apropiată. Cele care veneau neînsoţite la „bere” erau prost văzute în lumea satului, ele fiind considerate de o moralitate îndoielnică. Fetele erau întâmpinate de către calfă şi ceilalţi feciori, erau invitate în casă şi erau servite cu băutură. La un moment dat, ele erau invitate la dansul cel mare care se desfăşura în faţa casei, în văzul mulţimii. Fetele ieşeau în curte, în lanţ, ţinându-se de mână.
„Berea” era unul dintre momentele în care se scoteau pentru prima dată fetele la joc, ele fiind consacrate şi integrate, în acest mod, în colectivitate.
Fetele care urmau a fi scoase la joc aduceau de acasă un „struţ” - băţ împodobit cu mirt, muşcate şi panglici colorate - pe care îl dădeau, la sosire, calfei, în momentul în care se ieşea afară, în cadrul unui ceremonial special. Calfa înmâna struţurile către feciorii care trebuiau să consacre, prin dans, statutul de fete de măritat al tinerelor sosite la petrecere. Urma dansul şi, după mai multe jocuri „în doi”, se executa o suită de douăsprezece jocuri (bătrâneasca, ursăreasca, pătrunjelul, raţa, coasa, arcanul etc.), fiecare joc fiind consacrat unei luni din an sau, în unele cazuri, se dansau suite de câte patru jocuri pentru fiecare anotimp. În pauza jocului, tinerii se înfruptau din bunătăţile culinare aduse de fete şi din băutura special pregătită. Uneori, dacă timpul permitea, se aducea şi un butoi cu bere.
„Berea” era un prilej de apreciere a comportamentului fiecărui flăcău, motiv pentru care tinerii se fereau să facă abuz de băutură şi să aibă un comportament necivilizat, dar era şi ocazia în care se apreciau calităţile de gospodină a tinerelor fete, în funcţie de preparatele aduse la petrecere.
Către seară, jocul se termina, iar fetele se îndreptau către casele lor, însoţite de către mame sau chiar de către flăcăi. Petrecerea continua între flăcăi şi taţii fetelor, care se întreţineau la un pahar de băutură până târziu în noapte. „Berea” era, cândva, un bun prilej de petrecere a timpului între Crăciun şi Bobotează, după o lungă perioadă de post şi interdicţii (15 noiembrie - 24 decembrie) şi, în egală măsură, era prilej de cunoaştere între tineri, acesta fiind momentul de la care se pornea în închegarea a numeroase căsătorii.
(crestinortodox.ro)

Categorie: