Obiceiuri, muzică și dansuri tradiționale românești la Tulgheș, Harghita

Dacă este adevărat că omul sfinţeşte locul, atunci acest postulat poate fi, cu siguranţă, căutat, probat şi, mai ales, găsit la Tulgheş. Mai precis la Căminul Cultural din această comună, acolo unde tradiţiile folclorice sunt readuse la o nouă viaţă, acolo unde eşti întâmpinat cu deschidere şi sinceritate. Am ajuns la Tulgheş la cumpăna vremii din luna lui Gustar, imediat după Praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu nădejdea unei revelaţii. Iar aceasta nu a întârziat să apară.
Aflată la zona de confluenţă şi interferenţă geografică, socială şi culturală între Moldova şi estul Transilvaniei, veche aşezare românească şi localitate de „graniţă”, comuna Tulgheş a fost în trecut scena unor episoade istorice, sociale şi umane dramatice, dureroase şi traumatizante, din care nu au lipsit ororile războaielor şi cele săvârşite de cei întunecaţi la minte şi la suflet, fără de frica lui Dumnezeu. Ele au lăsat urme adânci în conştiinţa tulgheşenilor. Cine la caută, le poate afla şi astăzi: în port, în repertoriul folcloric şi în poveştile oamenilor. Tulgheşul însuşi este, în sine, o poveste.
A scrie despre ceea ce se întâmplă, sub aspectul reconsiderării folclorului, azi la Tulgheş, constituie, de bunăseamă, o întreprindere dificilă, mai ales prin complexitatea fenomenelor existente, dar şi prin limitarea spaţiului tipografic acordat. De aceea, în acest articol nu voi face decât să încep a prezenta povestea elementelor de folclor şi de spiritualitate românească din Tulgheş, cu promisiunea unei reveniri, a unor sublinieri şi punctări ulterioare.
Tulgheşul a fost cercetat din punct de vedere etnologic târziu, în anii ʼ60, pe când în zonă mai bântuia încă fantoma experimentului stalinist denumit „Regiunea Autonomă Maghiară”. Culegerile sunt datorate cercetătorilor Iosif Herţea (etnomuzicolog), Andrei Bucşan şi Emanuela Balaci (etnocoreologi), şi se găsesc, sub formă de înregistrări sonore, la Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, din Bucureşti. Ele au fost făcute în două etape: în 27 iunie 1966 şi în 27 august 1968. Prima a avut un rol prospectiv, în timp ce a doua a vizat aprofundarea repertoriului. Care era situaţia folclorului muzical tulgheşean la data acestor culegeri? Parcurgând baza de date pe care am realizat-o prin sistematizarea registrelor de înregistrări ale arhivei bucureştene, am observat, în primul rând, prevalenţa repertoriului instrumental de joc în faţa celorlalte genuri şi categorii muzicale folclorice. Melodiile jocurilor din Tulgheş au fost performate, în anul 1966, de patru rapsozi: Iosif Lomoră (fluier), Dănilă Gaşpar (vioară), Dumitru Lomoră (acordeon, fiul celui dintâi) şi Ilie Pop (fluier). Înregistrările din 1968 au fost întregite cu participarea Floricicăi Lomoră (voce) şi a lui Vasile Şandor (fluier). Iată că, în două reprize foarte scurte, de câte o zi fiecare, au putut fi înregistrate nu mai puţin de 25 piese, în 1966, şi 39, în 1968. Voi mai zăbovi un singur moment asupra elementelor repertoriale din Tulgheş, în special ale jocurilor ţărăneşti. Jocurile propun variante muzicale şi coregrafice diverse, trădând originea lor. Dacă Baraboiul, Corogheasca (sau Corăbgeasca, conform pronunţiei locale), Leşasca, Rusasca de la Dămuc, Sârba, Brâul, exprimă influenţe din Moldova şi Bucovina, în schimb Ardeleanca, De purtat de doi, Lelea albă, Brustureanca, Busuiocu, Roata stelelor, Raţa, Sărmăşanca, Floricica, reprezintă fie denumiri generice întâlnite în toată Transilvania, fie denumiri ale unor jocuri locale, cu extindere până la Bilbor şi în bazinul Mureşului Superior, putând fi întâlnite şi la Topliţa, Gălăuţaş, Sărmaş sau Subcetate. Jocurile generice erau performate şi în repertoriul de nuntă, fiind întregite cu jocuri pastorale (De botă, Cimpoieşeşte) şi cu jocuri „la capră” (Jocul caprei şi Cernita). Reţin atenţia şi aşa-numitele Polci, cu certă influenţă centraleuropeană (întâlnite şi în localităţile româneşti din bazinul Mureşului Superior, sub denumirea de Ştraiere), care întregesc tabloul muzical şi coregrafic al comunei Tulgheş. În acea perioadă evocată s-a cules o singură doină instrumentală (performată la fluier de Iosif Lomoră) şi un cântec, la modă în epocă, Radu mamii (cântat de Floricica Lomoră), care trădează, deja, influenţa repertoriului difuzat la radio. Este greu de crezut că întregul repertoriu muzical tradiţional din Tulgheşul deceniului al şaptelea era limitat doar la aceste genuri! Din păcate, aceasta este realitatea reflectată de arhive, iar restul reprezintă doar supoziţii, speculaţii...
Reconsiderarea tradiţiilor şi reconstituirea elementelor de folclor sunt de dată recentă la Tulgheş. Ele încep din anul 2008, atunci când, la cârma Căminului Cultural al Comunei Tulgheş, pe postul de referent cu atribuţii de director, a ajuns Lăcrămioara Pop. Născută la Topliţa dar „împământenită la Tulgheş şi înfiată imediat de locuitorii comunei, care au primit-o cu apelativul de fiica noastră”, după cum însăşi mărturiseşte, ea şi-a început activitatea bătând în lung şi-n lat străzile şi uliţele comunei, cercetând casele, oamenii şi familiile, iscodindu-i pe bătrâni şi colectând tot ceea ce s-ar mai fi putut afla prin poduri, şuri şi lăzi de zestre, dar şi prin amintirile şi repertoriul lor. A adunat obiecte, veşminte şi fotografii vechi, a întrebat, a notat şi înregistrat tot ceea ce memoria colectivă a comunei îi mai putea oferi. A pus bazele unei colecţii săteşti, care aşteaptă să fie valorificată la standardele contemporane, a format Ansamblul „Plaiuri tulgheşene” şi s-a implicat activ în promovarea valorilor autentice şi în sădirea lor în sufletele cele mai curate şi mai deschise, ale copiilor şi tinerilor.
Astăzi, repertoriul muzical şi coregrafic de la Tulgheş este mai bogat şi datorită muncii neobosite a acestei doamne împătimite după elementele tradiţionale de certă valoare, fie prin implicarea directă în recondiţionarea şi repunerea în lumină a cămăşilor bărbăteşti şi feminine, dimpreună cu alte elemente de vestimentaţie (bundiţe, catrinţe, brâie) vechi de peste 150 ani, fie prin preocupări care vizează reconsiderarea unui obicei de iarnă mult timp uitat (Turca sau Capra) şi revigorarea jocurilor şi muzicii tradiţionale tulgheşene. Iar asta o face mai ales cu „juniorii”, copiii de şcoală care vor pleca apoi în ţară şi în lume, spre a-şi desăvârşi educaţia, destinul şi menirea vieţii, purtând însă în traiste zestrea folclorului din satul natal . În scurtul meu popas tulgheşean, timp de trei zile am avut parte de una dintre cele mai intense sesiuni de culegere pe care am experimentato până acum, lucrând ore şi ore împreună cu Lăcrămioara Pop: ori la descâlcirea tainelor încifrate în elementele constructive şi decorative ale cămăşilor vechi, ori la înregistrări ale repertoriului vocal şi instrumental, ori la înregistrarea unei repetiţii la obiceiul caprei şi apoi la suita de jocuri, pe care copiii au insistat să le performeze în prezenţa mea. A fost o experienţă unică şi complexă.
O frumoasă şi nesperată surpriză a constituit-o întâlnirea cu Mihaela Lomoră, descendentă a familiei celebrilor rapsozi ai Pintecului şi Tulgheşului, nepoata lui Iosif Lomoră şi fiica lui Dumitru Lomoră. O excelentă cântăreaţă, cu o voce amplă şi profundă, ascunzând, cred eu, un bun potenţial de dezvoltare în direcţia repertoriului de doină şi de cântec doinit .
În acelaşi context, datorită fericitei absenţe a muzicanţilor profesionişti din comună, locul lor a fost luat de formaţia instrumentală coordonată de Ştefan Pop (fluier şi clarinet), din care mai fac parte Gheorghe Citirigă (fluier, taragot), Gavril Trifan (fluier), Petrea Strâmbu (vioară) şi Lăcrămioara Pop (dobă ţărănească cu strune), formaţie prin care se continuă tradiţia muzicală a repertoriului de jocuri tulgheşene. Poate că sonorităţile mixturii instrumentale astfel constituite nu sunt cele mai fericite, poate că se simte lipsa unui braci pentru acompaniamentul armonic sau poate că, uneori, eterofonia (rezultată în urma suprapunerii aceleiaşi linii melodice cântată simultan însă uşor diferit de la un instrumentist la altul) îmbracă, uneori, aspectele unei texturi ceva mai încâlcite şi mai dificil de ascultat, însă aceşti oameni realizează ceva măreţ pentru zilele noastre: cântă live, pe munte sau pe scenă, la repetiţie sau în concert. Oriunde este nevoie. Iar copiii din ansamblul de dansuri nu sunt dependenţi de un CD care porneşte sau nu porneşte şi nici de o înregistrare „conservată” electronic, mecanică, identică mereu. Ei au marea şansă de a interacţiona cu muzicanţii, de a le simţi pulsul muzicii, de a juca după cum aceştia le cântă: uneori mai repede, alteori mai rar, uneori mai acordaţi, alteori mai fals. Este un lucru de excepţie, un lucru care trebuie lăudat, un lucru care trebuie promovat.
Am ajuns, iată, la capătul introducerii din povestea muzicală a Tulgheşului. Ce lipseşte de aici? Tocmai am afirmat mai sus că sunt absente cu totul sunetele contrafăcute ale sintetizatoarelor electronice. Dacă ele ar fi existat, atunci cu siguranţă povestea mea n-ar mai fi fost! Aşa, voi continua şi în alt articol să vă vorbesc despre omul care sfinţeşte locul la Tulgheş şi despre isprăvile sale întru tradiţie, identitate şi cultură: Lăcrămioara Pop.

Categorie: