OMUL CU CREIER ŞTIRB

Pretenţia de înalt intelectual să ţi-o terfeleşti cu propria gură înseamnă că undeva, într-o parte de creier, este ceva putred, dar putred de tot, din moment ce controlul a dispărut şi din intelectualul autodeclarat „de elită” te cobori într-un nimic, păşeşti cu spatele spre marginile societăţii.
Îi spunem om doar că e biped.
Este vorba de domnul Gabriel Liiceanu, care cu o sinceritate autoritară mărturiseşte că «de mic copil a fost stăpânit de un sentiment de repulsie faţă de „gurile ştirbe”», referindu-se la protestatarii, majoritatea în vârstă, care cereau la miting demisia preşedintelui Iohannis, el instituindu-se într-un apărător al neamţului, preşedinte cu suflet sec al românilor. Cu siguranţă, printre protestatari erau şi „guri ştirbe” de veterani de război. E de mare mirare cum „distinsul filozof” nu ştie că să fii bătrân ştirb în gură e un fenomen normal al evoluţiei vieţii, dar că a fi ştirb la creier iese din sfera oricărui normal, mai ales la pretenţia de mare intelectual - şi te întrebi atunci la ce-o fi folosind filozofia asta în societatea umană?
Coborât în postura de membru al cetăţii mult mai jos decât orice neinstruit, dar care are sufletul plin de duioşie pentru cei din jur, înaltul filozof lansează batjocoritoare critică la adresa celor fără dinţi, croindu-şi cale spre o nouă decoraţie prezidenţială, probabil convins că, fără slugărnicie, nu are alte argumente spre a convinge că este o valoare cu mari merite.
Dacă acest paj, ţiitor de trenă prezidenţială, s-a târât şi după Băsescu până la mare, în verile trecute, şi pledoaria pentru decoraţie a avut efect, acum îşi croieşte cale şi spre o decoraţie iohannistă, batjocorindu-şi părinţii şi bunicii, iubirea dintâi a fiecărui om. E o performanţă!
Că ura şi dispreţul asupra valorilor culturale ale neamului, în mijlocul căruia trăiesc, îi plasează pe aceşti „intelectuali” la periferia cercului de valori naţionale, este cunoscut de noi toţi, dar să verşi atâta otravă până şi asupra senectuţii, eşti departe de a fi declarat un om lucid şi atunci ţi se rezervă izolarea. E firească o nedumerire despre organul în care le este depozitată cunoaşterea trâmbiţată, atâta vreme cât creierul li-i găurit iar sufletul uscat. Mai au puţin şi le ştirbeşte şi lor gura şi astfel, alături cu creierul ştirb, galeria sluţeniei este completă.
Spre revolta noastră, a bătrânilor, dar şi spre mângâiere, punem în comparaţie sentimentele acestui deşucheat cu cele exprimate în versurile din cântecul lui Dan Spătaru:
„Să ştii, măicuţa mea,
că port icoana ta
în fiecare gând,
oriunde şi oricând…”
Recunosc şi regret că pana mea e lipsită de gingăşie, acuzând aspru în locul unei îmbrăţişări călduroase, dar eu nu respect preceptul religios de a întoarce şi celălalt obraz. Sunt o „gură ştirbă”.
Sărut mâna, mamă, sărut mâna, tată!
ONOR SENECTUŢII!

Categorie: