Omul politic şi doctrinarul conservator Mihai Eminescu (I) - Eminescu şi Junimea

Dacă din punct de vedere al operei literare Eminescu aparţine tuturor românilor şi întregii umanităţi, din punct de vedere politic, el s-a integrat cu toată fi inţa şi gândirea în mişcarea conservatoare, afl ată în faza închegării şi transformării sale în partid politic. Primele contacte cu mişcarea conservatoare le are la societatea „Junimea” de la Iaşi, atras fi ind de cultura serioasă a membrilor săi, printre care îi putem enumera pe Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp ş.a., de formaţie germană, prin studiile urmate în Austria şi Prusia. De altfel, însăşi liberalii recunoşteau superioritatea conservatorilor în atragerea elitei intelectuale, recunoscând că de la Eminescu şi până la Octavian Goga toate marile personalităţi ale culturii noastre au fost situate în afara şi împotriva Partidului Liberal.

Iată ce spune, în acest sens, Ştefan Zeletin, fi losof, economist, sociolog şi teoretician liberal: „Reacţiunea boierimii conservatoare a izbutit să mobilizeze în jurul ei tot ceea ce a fost inteligenţă de elită în mişcarea noastră culturală şi politică. S-a stabilit astfel un fel de tradiţie, ca oamenii de acţiune, înzestraţi cu simţul realităţii, să treacă în lagărul burgheziei, iar oamenii de gândire, cu cultură teoretică sau daruri literare, să treacă în lagărul reacţiunii... În asemenea condiţii, războiul teoretic al reacţiunii s-a încheiat cu o victorie pe întreaga linie”. Asocierea dintre elita intelectualităţii şi moşierimea conservatoare era un lucru normal pentru Eminescu, care spunea că „un partid conservator este dator să cârmuiască cu cei mai vrednici, să administreze cu cei mai capabili, să legifereze cu cei mai independenţi şi mai dezinteresaţi. Această elită este chezăşia succesului pentru un partid conservator, căci numai cu ajutorul ei el poate aşterne drept bază a politicii sale strălucirea faptelor îndeplinite, iar nu nestatornicia popularităţii facţioase... liberalismul poate să aibă o bază mai largă; conservatorismul înfăţişează culmi mai falnice”. Eminescu a venit la Junimea, în 1871, după un schimb de scrisori cu Iacob Negruzzi, care-l pusese în contact cu atmosfera ce domnea în acest club al elitelor. De fapt, începutul colaborării cu junimiştii datează din anul 1870, când publică la „Convorbiri Literare” remarcabilele poeme „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Revista „Convorbiri Literare” apăruse, sub redacţia lui Iacob Negruzzi, la 1 martie 1867, la Iaşi, având drept scop „de a reproduce şi respăndi totu ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi sciintifi ce; de a supune unei critice serioase operele ce aparu din ori ce ramură a sciinţei; de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi şi de a servi ca punctu de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. Atât Maiorescu, cât şi Eminescu, nu erau boieri „ca să-şi apere prin conservatorism privilegiile clasei lor... ei au fost aduşi la această doctrină politică prin natura speculativă a spiritului lor, care îi făcea să vadă un ritm raţional în evoluţia materiei, un paralelism între etapele gândirii şi acele ale naturii şi, mai la urmă, o lege generală, o fi losofi e a progresului, ce li se părea evidentă, acolo unde simplitatea empirică a liberalismului nu vede decât un fenomen simplu şi incondiţionat al progresului” - ne spune George Călinescu, în lucrarea sa „Viaţa lui Mihai Eminescu”.
După studiile urmate, în anii 1869- 1872, la Viena şi 1872-1874 la Berlin, revenea la Iaşi în 1874, ca director al Bibliotecii Centrale din capitala moldavă, şi apoi, de la 23 august 1875, ca revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui, până la 1 iunie 1876. De la căderea guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, în aprilie 1876, nu a mai durat mult până când liberalii au preluat guvernarea, la 9 mai, şi la începutul lunii iunie, noul ministru de instrucţie G. Chiţu îl destituie din funcţia de inspector, fapt ce „produse asupra lui o disperare sumbră şi-i iscă o ură cruntă împotriva liberalilor” - afi rma unul dintre biografi i poetului, Octav Minar. Până în octombrie 1877, Eminescu a lucrat în redacţia gazetei „Curierul de Iaşi”, îndeplinind funcţia de redactor- administrator şi corector, gazeta fi ind un buletin al publicaţiilor Curţii de Apel, la care va „alcătuii şi pagina politico-literară, făcând cronica politică, economică, teatrală şi celelalte”, pe care cu dispreţ o numea „foaia vitelor de pripas”. În toamna anului 1877, în urma unui confl ict cu directorul liberal al Tipografi ei Naţionale din Iaşi, domnul Mircea, unde se tipărea „foaia”, generat de refuzul poetului de a-l lauda pe primarul în funcţie, Eminescu îşi pierde slujba, din venitul căreia, puţin cât îi aducea, de bine de rău, trăia. Rămas pe drumuri, la 27 octombrie, la propunerea şi insistenţele unor prieteni junimişti, printre care Ioan Slavici şi Titu Maiorescu, Eminescu acceptă să vină ca redactor la gazeta conservatoare „Timpul”, din Bucureşti.