Omul politic şi doctrinarul conservator Mihai Eminescu (II) - Eminescu şi „Timpul”

Gazeta a apărut la 15 martie 1876, ca ofi cios al grupării conservatoare, conduse de Lascăr Catargiu, primministru al Guvernului în funcţie în acel moment, demisionat însă la 30 martie. Primul comitet de redacţie a fost format din Titu Maiorescu, P. Mavrogheni, Th. Rosetti, C. Suţu, Al. Ştirbei. Primul redactor al gazetei a fost Gr. H. Granda şi, pentru că nu făcea destulă publicitate „Convorbirilor Literare”, a fost înlocuit de junimişti, la sugestia lui Titu Maiorescu (foto sus), cu scriitorul Ioan Slavici (foto jos). Redacţia se afla la etajul unu „din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colţ cu strada Lipscani”. Printre fondatorii gazetei se mai numărau: Lascăr Catargiu, gen. I. Em. Florescu şi Al. Lahovari.

Pentru câţiva ani, ziarul „Timpul” se va bucura de prezenţa în redacţia sa a trei mari clasici ai literaturii române: I. Slavici, care se ocupa de partea literară şi cea consacrată problemelor de politică externă; I. L. Caragiale, care venise, în februarie 1879, la insistenţele lui Eminescu şi desigur poetul, care a îndeplinit, după numai un an şi funcţia de redactor responsabil până la 1 ianuarie 1882, când va fi numit prim-redactor pentru partea politică, iar în locul său în funcţia de redactorresponsabil va fi numit Grigore G. Păucescu.
Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică străină concepţiei sale politice, el fi ind „junimist şi conservator prin structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii „Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie (o linie de mijloc - n.a.) a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”. Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal.
Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identifi cat cu spiritul mai tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după 1848, ele fi ind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor două grupuri de interese. Constituţia prevedea alegeri periodice pentru Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării - n.a.), formată din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară, era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea. Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă neobişnuit de lungă (11 martie 1871 - 4 aprilie 1876), a neliniştit facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşa-numita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal, primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal, care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C. Brătianu, supranumit şi „Vizirul”. Obţinerea independenţei de stat, la începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfi nţească noul statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă. Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor, delapidare de fonduri, falsifi - carea alegerilor etc., fi ind înlăturaţi din parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte reforme care vor afecta grav interesele moşierilor. În acest context, nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea rândurilor şi unifi carea forţelor conservatoare într-un partid politic care să contracareze acţiunile anti-conservatoare ale liberalilor. Mai mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.