Omul politic şi doctrinarul conservator Mihai Eminescu (IV) Eminescu şi Istoria

Fără îndoială, Mihai Eminescu (foto) este cunoscut de marea majoritate a românilor ca un genial poet. Aceasta datorită tematicii cuprinse în programele anilor de şcoală sau a manifestărilor comemorative ori aniversare, care se desfăşoară, încă, anual. Despre viziunea sa istorică asupra evoluţiei civilizaţiei româneşti şi universale asupra evenimentelor şi fenomenelor sociale şi politice ale timpului său, în secolul reînvierii popoarelor, a unirii principatelor şi obţinerii independenţei naţionale, a formării statului modern şi instituţiilor sale, mai puţin sau chiar deloc cunoaştem. Eminescu este, în imaginaţia noastră, situat undeva în afara realităţilor contemporane lui, în înaltele sfere ale iubirii şi spiritualităţii divine. Nimic mai fals. Dimpotrivă.

Eminescu s-a implicat cu toată fi inţa, puterea de muncă şi creaţie, inteligenţa şi cunoştinţele sale în viaţa cotidiană, fi ind un ziarist de excepţie, un doctrinar politic şi reprezentantul, cel mai de seamă, al curentului patriotic naţional. Însuşi Maiorescu afi rma, în 1892, că genialitatea lui Eminescu se „vede însă mult mai strălucitoare din articolele lui scrise în presă şi risipite în diferite reviste şi ziare”. El era convins că „în munca generaţiilor trecute, care-au pus fundamentele largi şi nobil intenţionate ale edifi ciului naţional - în acea muncă este deja cuprinsă toată ideea activităţii noastre din generaţiunea jună, că numai în continuitate cu lucrările trecutului, în prourmarea consecventă a celor bine începute consistă misiunea generaţiunii viitoare. Oamenii care au început regenerarea naţională ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realiza”.
În acest spirit, evocă atât poetic, cât şi publicistic, faptele strălucite ale înaintaşilor şi personalităţile istoriei naţionale, pentru a oferi contemporanilor exemple de conduită, de mândrie, de curaj şi dorinţă de a le urma exemplul. Scrierile sale privesc istoria poporului român ca un tot unitar cu sentimente optimiste, de încredere în virtuţile creatoare ale naţiunii. „Niciodată - afi rma Eminescu - în Timpul, din 2 noiembrie 1879, nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendinţa de a supune pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulţămit a fi adăpostit şi a se dezvolta pe pământul său; dacă vom urma şi în viitor tot astfel, lăsând în pace pe cei ce ne lasă în pace şi trăind în bună înţelegere cu cei ce nu ne jignesc, vom aduce societăţii europene şi îndeosebi statelor vecine serviciul pe care niciun alt stat nu-l poate aduce, deoarece niciunul nu are cu popoarele de primprejur legăturile pe care le avem noi.”
Coloanele simbolice ale luptei şi jertfei poporului român, pentru păstrarea identităţii sale, cuprinde în tematica istorică eminesciană pe Decebal şi „dacismul”, continuitatea şi unitatea, marii voievozi, de la întemeietori la apărători şi unifi catori, marii conducători ai celor asupriţi de la Horia la Tudor, Bălcescu şi Avram Iancu, pământurile româneşti din Basarabia şi Bucovina la Dobrogea şi Transilvania. Această tematică o întâlnim atât în scrierile sale politice şi de atitudine, cât şi în poezia sa. „Dacismul” - în concepţia sa - „reprezintă o recuperare a calităţilor psihice şi morale ale dacilor, recunoscute şi consemnate ca atare de istoricii antici: sinceritate, loialitate, cinste, integritate, resemnare calmă în faţa destinului şi dispreţ pentru moarte şi suferinţe fi zice”. Toate acestea le întâlnim în Gemenii, Rugăciunea unui dac, Memento mori, Crucea în Dacia, Ovidiu în Dacia - ultimele două proiecte. Cronologic, îi urmează unele episoade din perioada migraţiilor, cum ar fi : Strigoii, Arpad, regele ungurilor. Pentru perioada medievală, Eminescu proiectase un „Decameron” din care trebuia să facă parte piesele Dragoş-Vodă, Neamul Muşatin (Mircea-Vodă, Bătălia de la Nicopole), Alexandru cel Bun, Ştefan şi Ilie, Ştefan cel Mare el însuşi, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tânăr, Petru Rareş, Alexandru şi Ilie, Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă. Pe Marele Ştefan îl întâlnim în Închinarea lui Ştefan Vodă, schiţa de imn Ştefan cel Mare, în Doina, Muşatin şi codrul, poemul pamfl et Urechiada, variantele Scrisorii II şi III, Epigonii, iar pe Mircea în Scrisoarea a-III-a.