Omul politic şi doctrinarul conservator Mihai Eminescu (V) - Eminescu şi publicistica istorică

Mihai Eminescu (foto) s-a identifi cat cu timpul şi spaţiul naţional în care şi-a desfăşurat activitatea, cu evenimentele contemporane la care a luat parte activă, în întreg teritoriul locuit de români. Trăind în direct contact cu poporul său, căruia i-a aparţinut şi i-a simţit durerile, bucuriile şi aspiraţiile, poetul i-a destinat spaţii largi în publicistica sa cu caracter istoric. Eminescu nu a fost un istoric precum N. Bălcescu, M. Kogălniceanu sau A. D. Xenopol, dar având o solidă cultură istorică pornită de la „Lepturariul românesc cules din scriptori români” al profesorului şi educatorului său, Aron Pumnul, şi până la cea asimilată la Universităţile din Viena şi Berlin, i se poate acorda, după cum afi rma, Zoe Dumitrescu Buşulenga, „creditul major al unui fel de înţelegere superioară a istoriei naţionale, legată subteran de o linie a devenirii pe care instinctul său genial o descifra în multitudinea faptelor de suprafaţă”.

Cultura sa istorică „depăşeşte viziunea sa mitico-poetică ce face din nefi inţă dublura şi obârşia şi finalul vieţii”, un „vis al morţii eterne”. Opera sa, în plan istoric naţional, devine „singurul timp consistent, coerent, viu... în care viaţa se ipostaziază eroic, cerând implicaţie şi jertfă”, contradicţie evidentă care „dă imaginea definitorie a importanţei istoriei naţionale în gândirea şi opera eminesciană”.
În secţiunea revistei „Academica”, din mai-iunie 2009, a înaltului for ştiinţific al Ţării, care este Academia Română, unul dintre iluştrii săi membri de onoare, reputatul eminescolog prof. Dimitrie Vatamaniuc, scria cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la înveşnicirea poetului naţional: „Marea majoritate a lucrărilor care poartă semnătura inconfundabilă a lui Mihai Eminescu prezintă interes şi în zilele noastre, deoarece constituie oglinda veridică a unor vremuri trăite cu 130 de ani în urmă, cu lucrurile lor bune şi mai puţin bune, în contextul unei lupte dârze duse de poporul român pentru neatârnarea faţă de jugul otoman, pentru independenţa politică şi economică, pentru progres şi prosperitate. Nu puţine dintre ideile susţinute la vremea sa îşi păstrează şi astăzi actualitatea”. Astfel, putem selecta din jurnalistica marelui poet teme de mare importanţă pentru istoria naţională: „independenţa - sumă a istoriei noastre”, „ideea daco-română ca aspiraţie naţională”, „vânzarea Bucovinei”, „chestiunea Basarabiei”, „agresiunea imperiilor vecine”, „forţa dreptului faţă cu dreptul forţei”, „chestiunea Dunării”, „omnipotenţa statului”, „pătura superpusă”, „societatea câmp al schimbărilor veşnice”, „proprietatea mare - cea mai înaltă formă a libertăţii omeneşti”, „ideea armoniei intereselor”, „partide de interese personale”, „partide de gaşcă”, „revoluţia şi revoluţionarii”, „adevărata cultură”, „formă fără fond”, „simptome de bizantinism”, „patrie-patriotism”, „exclusivismul maghiar”, „Putna lui Ştefan” şi altele. Studiile şi ediţiile critice ale operei celui care a fost „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), „cea mai înaltă încorporare a inteligenţei române” (Titu Maiorescu) şi „expresia intregrală a sufl etului românesc” (N. Iorga), au evidenţiat trei perioade ale publicisticii sale: prima, timpurie (1870-1876), când a publicat la Federaţiunea, Familia, Albina, Convorbiri Literare şi Românul; a doua, a maturităţii, de la Curierul de Iaşi (1876-1877) şi cea de-a treia, a apogeului, (1877-1883), de la ofi ciosul conservator „Timpul”. Din vasta tematică istorică, mă opresc, din motive de spaţiu tipografi c, la începuturile publicistice istorice eminesciene, mai precis la debutul său în publicistică, la vârsta de 20 de ani. Tema a constituit- o soarta românilor din Ardeal, după trei ani de la nefi reasca alcătuire statală a „bicefalismului austro-ungar”, situaţie cunoscută, în mod deosebit, prin şederea sa la Blaj, în vara anului 1866, şi drumurile ardelene cu trupele româneşti de teatru, în anii 1867-1869. Publicaţia, gazeta „Federaţiunea”, din Pesta. Titlul articolelor: „Să facem un congres”, „În unire e tăria” şi „Echilibrul”. Tema era tratată cu claritate, cutezanţă şi maturitate politică previzionară: „Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungarii, cum este ea astăzi; Ungaria, cum este, nu e o condiţiune a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei... Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fi e tocmai departe, căci astăzi prin voluntari armata cugetă, pre când ieri încă era numai o masă”. Şi, cu conştiinţa şi siguranţa izvorâtă din drepturile istorice şi naţionale ale românilor transilvăneni, susţinea: „E timpul să declarăm neted şi clar, că în ţara noastră (căci e a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem, nici vrem să fi m, maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă de orice încercare de deznaţionalizare, ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: «Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?»… Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele”. Militând pentru convocarea unui congres al reprezentanţilor românilor din dubla monarhie, el cerea în practică românilor să se mobilizeze astfel încât „sufletul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fi er”. De asemenea, era conştient că numai prin solidarizarea cu celelalte popoare subjugate din imperiu, românii îşi pot realiza idealurile naţionale, idee subliniată în articolul „În unire e tăria”. Despre Transilvania şi Eminescu este mult de scris. Blaj, Braşov, Bistriţa, Reghin, Târgu- Mureş, Sibiu... şi câte alte localităţi ardelene nu-l revendică? Dar cât nu a scris poetul despre poporul din străvechea vatră românească? Despre lupta lor de eliberare socială şi naţională.
Despre speranţa unităţii naţionale a fraţilor de pe versantele Carpaţilor. Să citim „Rugăciunea unui dac” sau „Memento mori”, poemele „Mureşan” şi „Horia” sau romanul „Geniu pustiu”, pentru a ne da seama de iubirea Eminescului faţă de pământul strămoşesc ardelean!