Opera eminesciană în viziunea lui Mircea Eliade (II)

În articolul apărut în „Universul literar” din 10 iunie 1939, Mircea Eliade (foto) are în vedere îndeosebi personalitatea poetului şi raportarea acestuia la contemporanii săi, care adesea fi e că nu puteau să-i recepteze opera, fi e că erau rău-voitori. Eliade exemplifi că cu lipsa de înţelegere pe care au manifestat-o junimiştii atunci când Eminescu a făcut lectura primei nuvele fantastice de excepţie din literatura română, Sărmanul Dionis. Eminescu era prea conştient de valoarea operelor sale şi de aceea „se mulţumea să ridice din umeri” la observaţiile de amănunt care i se aduceau. Poetul de la Ipoteşti nu a scris pentru mulţime şi scriitorii epocii, cu întreaga lor înfumurare, de-abia dacă-i stârneau un zâmbet. Putem spune că Eminescu a fost un însingurat şi atunci când se găsea în mijlocul literaţilor de la „Junimea”. Eliade compară această însingurare cu cea a poetului italian Giaccomo Leopardi: „Dar Laopardi a avut măcar norocul să nu se lovească zi de zi de oameni inteligenţi. Lui Eminescu i-a fost scris să se zbată în cercuri de intelectuali. Şi dacă ignoranţa şi naivitatea sunt liniştitoare pentru un geniu, mediocraţia agresivă şi fanfaroană ajung uneori un blestem”. A fost şi această stare de fapt unul din motivele pentru care pesimismul eminescian s-a accentuat în ultimii ani de creaţie, căci „în faţa opacităţii «elitelor», zâmbetul devine amar şi dispreţul se întâlneşte cu dezgustul”.
Poeziei lui Eminescu îi este dedicat eseul Insula lui Eutanasius, publicat în „Revista Fundaţiilor Regale”, în numărul din iulie din 1939. Eliade observă că proza eminesciană a suscitat o atenţie mai scăzută comparativ cu poezia. Peisajul în care se împlineşte iubirea lui Ieronim şi a Cezarei este unul fabulos, căci insula „participă la altă geografi e, mitică, nu reală”. Personajele eminesciene refac starea edenului de la începutul lumii şi din acest spaţiu dispare drama, durerea şi devenirea, care constituie date ale imperfecţiunii umane.
Insula ca topos al imperfecţiunii paradisiace reprezintă, aşadar, matca primordială în care se pot împlini visarea, iubirea; aici geniul încetează de a mai fi , de a se mai simţi neînţeles.
Ţinând seama de toate considerentele anterioare, ca şi de referinţe la infl uenţele livreşti pe care nu le-am mai menţionat, Eliade este îndreptăţit să spună că elementele cosmogonice (apele, insulele) „aparţin atât de mult climatului spiritual al poetului, încât creaţia lui artistică pare de neînţeles sau, în orice caz, lipsită de semnifi caţie şi consistenţă metafi zică, dacă nu ţinem seama de ele”. Acest eseu va împrumuta chiar titlul unui întreg volum apărut în 1939, Insula lui Euthanasius. Motivele insulei şi ale nudităţii paradisiatice vor reveni în latura ştiinţifi că a operei lui Eliade, pentru că ele vor fi valorifi cate în studiile de istorie a religiilor (Nicolae Manolescu, „Clasicii noştri”, în „România literară”, 20, nr. 22, 28 mai 1987, p. 9).
Opera eminesciană este privită şi din perspectiva lumii romanice, Mircea Eliade făcând o comparaţie între poezia lui Camoes şi cea a lui Eminescu în eseul „Latina gintă e regină”, apărut în ziarul „Vremea”, din 1934.
Bineînţeles, nu se poate realiza o comparaţie între lirica eminesciană şi creaţia autorului Luisiadelor. Mircea Eliade merge spre o altă latură, încercând să descifreze ceea ce-i uneşte într-un plan mai larg şi mai profund; este vorba de coordonatele spiritualităţii latine: tendinţa spre echilibru, preferinţa pentru spaţii largi, dar şi un sentiment de singurătate metafi zică şi, în mod special, inefabilul dor care „sunt atâtea sporiri ale repertoriului spiritual latin”.
Semnificativ este faptul că la ambii poeţi motivul mării este unul de bază: mai mult, în vreme ce lui Camoes îi era absolut familiară, în opera eminesciană „Marea este prezentată chiar înainte ca Eminescu să fi ajuns pe ţărmurile Pontului Euxin”.
Amândoi poeţii au mărit considerabil universul estetic european şi, de aceea, Eliade are toată îndreptăţirea să afirme că „Geniul latin se îmbogăţeşte prin creaţia poetică a lui Eminescu întocmai cum s-a îmbogăţit prin creaţiile lui Camoes”.
În vreme ce era ataşat cultural la Lisabona, în luna septembrie a anului 1942, a redactat un întins articol în care, la un nivel accesibil cititorilor de acolo, care nu cunoşteau literatura română, prezenta biografia şi principalele coordonate ale operei eminesciene.
În el nu găsim lucruri noi; totuşi, putem să constatăm câteva idei preţioase în legătură cu poezia eminesciană şi cu gândirea filozofică a poetului. Astfel, pornind de la poemul Glossă, Eliade apreciază că „Idealul fi losofic al lui Eminescu este ataraxia greacă, renunţarea perfectă, seninătate absolută”. Eminescu este considerat apoi un „geniu popular”, adică, o personalitate care are atitudini şi reacţii extreme: „El iubeşte viaţa şi o evită în acelaşi timp; adoră femeia şi o evită; trăieşte în mijlocul unei lumi înfricoşătoare şi visează la pacea eternă”.
Eminescu este şi un adevărat „creator de mituri”, iar dintre ele lui Mircea Eliade i se pare „cel mai emoţionant” cel prin care se face „o întoarcere la starea paradisiacă, acest dor arzător de întoarcere la sânul Naturii Mame, această comuniune cu un Cosmos viu”.
Comentatorul dă o apreciere deosebită unor poeme precum Odă (în metru antic), Rugăciunea unui dac şi Scrisorilor I şi III. Cea din urmă îi oferă ocazia să facă trimiteri şi la concepţia politică a lui Eminescu, aşa cum răzbate ea din articolele scrise în ziarul „Timpul”. Privitor la aceasta, Eliade ne spune: „Acest fi losof hrănit de cultură universală, acest pesimist ce visa la repaosul absolut, era, când se gândea la poporul său, patriot fanatic…[…] detesta hibridarea rasistă, morală şi politică; şi nu respecta decât tipul [de] român ce se apropia de strămoşii daco-latini, tipul carpatic”.
Nu întâmplător, Eliade încheie articolul cu un comentariu mai întins al poemului Luceafărul, întrucât destinul lui Hyperion nu este decât destinul poetului însuşi, şi de aceea „Scriind Luceafărul, Eminescu a schiţat cea mai bună autobiografi e pe care un poet ar putea să o prezinte sie însuşi şi lumii întregi”. (va urma)

prof. Alexandru Ciubîcă
(Studiu întocmit în cadrul Catedrei de Limba şi Literatura Română de la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu-Ilarian” din Târgu-Mureş,

în colaborare cu Anamaria Neag - clasa a XII-a C)