Până când mai suportăm batjocura extremiştilor unguri?

De la o zi la alta, obrăznicia extremiştilor unguri din România cunoaşte dimensiuni sporite, acţiunile iredentiste şi extremiste ale acestora se înmulţesc, căpătând forme tot mai acute şi mai grave, aşa cum au fost cele două „adunări naţionale”: vineri, 4 septembrie, la Miercurea-Ciuc, în organizarea UDMR; sâmbătă, 5 septembrie, la Odorhei, în organizarea CNS (Consiliul Naţional Secuiesc).
La adunarea de la Miercurea-Ciuc, promotorii au fost preşedintele UDMR, Marko Bela, şi candidatul UDMR la preşedinţia României, Kelemen Hunor, în timp ce la Odorhei acest rol şi l-au asumat Tokes Laszlo, preşedintele Consiliului Naţional al Maghiarilor din România, preşedinte de onoare al CNS, şi Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, ambele organe ilegal constituite, care tot astfel îşi desfăşoară activitatea.
Vorbitorii nu au scăpat ocazia de a critica aspru modul în care preşedintele României, Traian Băsescu, vede autonomia, afi rmând că va fi „atâta autonomie la Odorheiu-Secuiesc câtă va fi şi la Caracal”.
Marko Bela afirma chiar că preşedintele face o gravă confuzie între ceea ce înseamnă „autonomie locală” şi „autonomie teritorială”. „Noi nu acceptăm coroborarea autonomiei locale şi a autonomiei teritoriale”, a spus el. Marko Bela şi-a permis apoi să facă şi alte afirmaţii tendenţioase referitoare la teritoriul României, repartizându-l după nişte criterii foarte personale, care i-au trădat, într-un fel, adevăratele gânduri ascunse pe care le nutreşte faţă de ţara în care s-a născut şi trăieşte atât de „discriminat”, încât a ajuns viceprim-ministru al Guvernului României, chiar dacă a refuzat să voteze Constituţia, chiar dacă aproape zilnic lansează câte un atac direct la adresa integrităţii teritoriale a ţării. „Dacă în această ţară trăiesc 6,6 la sută maghiari - şi să fi m de acord la 7 la sută din acest stat - atunci acest stat are 7 la sută proprietari maghiari”. Ca la tarabă! De parcă teritoriul României ar fi un fel de SRL al lui Marko Bela!
Adevărul este că ungurii adevăraţi, care trăiesc în România, reprezintă mai puţin de 5 la sută din populaţia ţării. Cele şapte la sută procente de care vorbeşte Marko Bela pot fi acceptate numai cu condiţia ca în ele să fi e incluşi şi ţiganii, pe care udemeriştii contează întotdeauna la alegeri, plătindu-le, bineînţeles, voturile. Fără voturile acestora, cu siguranţă udemeriştii n-ar fi depăşit niciodată pragul electoral. Iar dacă ar fi să ne referim la puritatea etnică a ungurilor, am mari îndoieli dacă ei, ungurii din România - ca şi cei din Ungaria -, îşi cunosc bine originea, respectiv dacă sunt unguri adevăraţi ori corcituri provenite din tot felul de încrucişări etnice, ca urmare a politicii forţate de maghiarizare cu orice preţ a naţionalităţilor pe care le-au supus sau cu care au venit în contact, de-a lungul istoriei.
Ce vrea să spună Marko Bela, de fapt? Că bunurile etnicilor maghiari, mai ales cele imobile, pământurile în primul rând, nu ar mai aparţine României, ca şi cum etnicii maghiari n-ar fi cetăţeni ai acestei ţări şi nu s-ar mai supune legilor sale!
Marko Bela s-a oprit apoi la ceea ce udemeriştii, ucemiştii, cenesiştii etc. visează de multă vreme, acesta fi ind adevăratul scop pe care îl urmăresc ei prin obţinerea autonomiei ţinutului secuiesc, ca un prim pas în vederea realizării acestuia: autonomia Ardealului! „Dacă vreodată Ardealul va deveni o regiune autonomă independentă, aşa cum trebuie să fi e (!), în Ardeal sunt în proporţie de 25 la sută proprietari maghiari, iar în ţinutul secuiesc 80 la sută, cu riscul de a-i deranja pe mulţi, trebuie să spun asta.”
Cât priveşte „marea adunare naţională secuiască” de la Odorhei, aceasta nu a fost nici „mare”, fi indcă abia, abia s-au adunat vreo 400 de inşi, nu a fost nici „naţională”, fi indcă o strânsură de câteva sute de indivizi nu poate avea pretenţia de a fi reprezentativă pentru o etnie, şi nu a fost nici „secuiască”, fi indcă, după datele ofi ciale ale recensământului din 2002, în România trăiesc puţin peste 200 de indivizi care s-au declarat secui! Cei prezenţi, deci, la Odorhei au fost unguri sadea. Dacă moşii şi strămoşii lor vor fi fost cândva secui, ei au fost complet maghiarizaţi „chiar înainte de „colonizarea” lor în colţul de est al Transilvaniei” (Ion I. Russu - Românii şi Secuii, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1990, pag. 32).
Cu toate acestea, cei vreo 400 de indivizi şi-au permis să adopte hotărâri care se afl ă în totală contradicţie cu legile ţării. Astfel, ei au redesenat harta României, încât în locul judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş a apărut „Regiunea Autonomă de Dezvoltare a Ţinutului Secuiesc”, o copie fi delă a fostei regiuni autonome maghiare, structură administrativ-teritorială de inspiraţie comunistă, importată de la Moscova şi „plantată” în mijlocul României. Harta noii „regiuni autonome” i-a fost înmânată lui Tokes Laszlo, cu o deosebită solemnitate, de către Izsak Balazs, preşedintele CNS.
La Odorhei s-a mai adoptat „Proiectul de Lege al CNS, privind autonomia Ţinutului Secuiesc”, care va deveni „lege fundamentală pentru Ţinutul Secuiesc”; s-au stabilit „hotarele Ţinutului Secuiesc, situate între limitele regionale fi reşti, formate în cursul istoriei” (Nu am auzit ca Statul Român să fi adoptat vreo lege privitoare la „hotarele ţinutului secuiesc”!); s-a precizat că „Ţinutul Secuiesc este indivizibil şi nu poate fi înglobat între alte unităţi teritorial-administrative”!
Revenind la spusele lui Marko Bela, la Miercurea- Ciuc, să dea Dumnezeu ca acel „vreodată” să nu se întâmple niciodată! Chiar dacă pe politicienii de pe Dâmboviţa spusele lui Marko Bela nu i-a deranjat deloc, iar soarta Ardealului le este indiferentă. Fiindcă pentru ei Arealul nu mai este „inima României politice”, nici „inima României geografi ce” - aşa cum îl vedea Nicolae Titulescu. Pentru ei, Ardealul nu mai reprezintă, probabil, nimic. Eventual, românii ardeleni reprezintă, cel mult, o masă electorală pe care vor s-o prostească şi s-o manevreze după cum au ei interesul, devenind un obiect de târguială politică pe care o fac cu udemeriştii, spre a se putea menţine cât mai mult pe craca cea groasă a puterii, aducătoare de belşug.
Aceşti mitici politici vor trebui, odată şi-odată, să răspundă pentru actele lor trădătoare, care au făcut ca mulţi dintre românii ardeleni să nu mai creadă în deviza înscrisă cândva de Ioan Slavici pe frontispiciul ziarului „Tribuna”, din Sibiu, anume că „Pentru toţi românii, soarele de la Bucureşti răsare”! Iar spusele lui Marko Bela, pentru noi, românii ardeleni, sunt tot atâtea pumnale mişeleşti care ne ţintesc exact în inimă.
Devine tot mai evident că nu mai putem aştepta nimic de la samsarii politici din Bucureşti, care ne-au vândut. Se pare că trebuie să punem piciorul în prag şi să strigăm: destul! Iar acest „destul” trebuie să cuprindă întregul Ardeal, ba chiar întreaga Românie, care ni se va alătura cu siguranţă. Fiindcă celor aproape şapte milioane de români ardeleni nu le este indiferentă soarta Ardealului! Şi trebuie să-i facem pe aceşti bezmetici extremişti unguri să înţeleagă că România nu este un sat fără câini, în care îşi pot face de cap; că trăiesc într-un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, din care face parte şi Ardealul, în care Constituţia, ca şi toate celelalte legi, trebuie respectate cu sfi nţenie. Şi, vorba lui Paul Everac, cei care nu înţeleg să trăiască aşa în România „n-au ce căuta în viaţa noastră publică, nici în ţara noastră. (…) Nu le place Constituţia română, ducă-se la cea maghiară”!
La adunarea de la Miercurea-Ciuc au fost lansate „Proclamaţia pentru Ţinutul Secuiesc” şi „Memorandumul pentru statutul şi administraţia publică şi dezvoltarea Ţinutului Secuiesc”, care vor conduce la „crearea regiunii autonome de dezvoltare a Ţinutului Secuiesc”.
Lucrurile nu s-au oprit însă aici, fi indcă Kelemen Hunor a adus din nou în discuţie nerespectarea de către Statul Român a Proclamaţiei de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, în care se vorbea despre „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”. Sprijinindu- se pe cele de mai sus, extremiştii unguri, prezenţi la adunarea de la Miercurea-Ciuc, au solicitat - nici mai mult, nici mai puţin - „libertate naţională deplină pentru toate naţiunile conlocuitoare”!
Când citeşti astfel de enormităţi, aproape nici nu te poţi supăra, din contră, îţi vine să zâmbeşti şi să rosteşti „Doamne, dă-le minte, ori o ia şi pe care o au”! Fiindcă, dacă bine îmi amintesc, după datele recensământului din 2002, în România trăiesc, în afară de români, peste 20 de „naţiuni conlocuitoare”, pentru care liderii udemerişti cer „libertate naţională deplină”! Oare chiar s-or fi scrântit la cap? Se vor fi gândit vreun pic la idioţeniile pe care le-au lansat? Ei nu pricep, ori nu vor să priceapă că Declaraţia de la Alba-Iulia s-a născut într-un anumit context istoric, adoptată de către Adunarea Naţională a românilor transilvăneni, iar ea nu poate fi confundată cu o constituţie a unui anumit stat. În acest sens, iredentiştii unguri trebuie să înţeleagă că România nu are nicio obligaţie legală faţă de nicio „naţiune conlocuitoare”, fi indcă Declaraţia de la Alba-Iulia nu a emanat de la organele sale legislative şi nici nu şi-a însuşit-o. Singurele obligaţii pe care Statul Român le are faţă de cetăţenii săi, indiferent de etnie, sunt cele cuprinse în Constituţie. Şi, slavă Domnului, minorităţile naţionale din România, în primul rând cea maghiară, au atâtea drepturi şi libertăţi la care minorităţile din alte state europene nici nu pot visa! Pe de altă parte, folosirea termenului de „naţiuni conlocuitoare” în contextul european actual este anacronică după constituirea statelor naţionale pe ruinele fostului imperiu habsburgic. În acest context, nu pot exista „naţiuni conlocuitoare”, ci doar minorităţi conlocuitoare, care aparţin unor naţiuni (maghiară, bulgară, sârbă, croată, rusă, ucraineană etc.).