PARABOLA UNUI BLESTEM

„Eu l-am văzut cum liber, pe maidan, / biserici mari de rod rotea sub stele, / şi nuci dădea, în fiecare an, / şi foamei tuturor şi foamei mele. // Da, nucul liber astfel arăta, / nu se gândea să fie sau să placă, / el exista în plinătatea sa, / că nu-i rupsese nimeni nicio cracă. / De fapt, era şi-un obicei străbun / pe care-l respectau şi ieunucii, / să nu atingă nici obuz de tun, / nici lamă de cuţit, nici fiare - nucii.”
Acum, în acest sezon tomnatic al nucilor care ne-au oferit un nou rod, anual, prin grădinile moştenirilor de la înaintemergători, bucurie, mai ales, a copiilor, nu ne-am oprit, deloc întâmplător, la nucul, bătrânul nuc din grădinile copilăriei noastre, cântat de poeţi, mai ales de cei ai Ardealului, nucul cântat, iată, şi de marele poet al românilor - Adrian Păunescu.
Am reţinut din versurile poeziei „Nucul de pe maidan”, un adevăr izvorât din grija gospodarului, a omului faţă de nuc, un simbol al multor aşezări ţărăneşti, cu grijă faţă de „bătrânul din bătătură”. Scrie poetul „nu-i rupsese nimeni nicio cracă”, era „un obicei străbun”, nu-l atingea „nici obuz de tun, / nici lamă de cuţit, nici fiare”.
Iar poetul continuă: „Era considerat un monument, / de netradus în nicio altă limbă, / şi cei bătrâni spuneau, nu că-i prudent, / ci că-i prea bun, când frunzele îşi schimbă. // … // Era un nuc de vârsta unei ţări / şi-un continent tremura în frunze, / dar au venit forestieri / cu gânduri seci şi uneltiri ascunse. / Şi o femeie jalnic a ţipat, / de parcă un infarct brutal căzuse / ca să-i lovească viaţă şi bărbat / şi-apoi a dat într-un acces de tuse: // Săriţi, striga femeia, ca la foc, / veniţi, striga un picur spre pâraie, / că nucul nostru fără de noroc / l-au arestat întreg şi-acum îl taie. / Şi parcă ţara se rănise-n el, / cum îl făceau să intre printre lemne, / identitatea luându-i-o la fel / cu toporişti şi joagăre nedemne. / Am auzit că l-au făcut birou, / la unul dintre ei, care-l tăiase, / şi după-un timp, am auzit, din nou, / că l-a ucis zdrobindu-i nervi şi oase”. Acei „forestieri” de pe atunci, ambiţioşi să taie un nuc „de vârsta unei ţări”, „să facă ţara să rănească-n el”, acţionează şi azi, duşmani ai „nucului nostru fără de noroc”, asupra nucului bătrân venind „cu toporişti şi joagăre nedemne”.
Când Adrian Păunescu scria aceste versuri, gândul lui mergea în altă parte, spre o zonă simbolică. Nucul simbolizează trăinicie, vechime, durabilitate, mândreţe, demnitate, veşnicie, cu rădăcinile în acest pământ românesc, cu rădăcini puternice, imposibil de rupt.
După poeziile lui Adrian Păunescu, cu ţintă, care i-au deranjat pe puternicii clipei de atunci - „Analfabeţilor!” şi „Nedreapta gramatică” -, era nevoie să fie ascuns, printre rânduri, un şiretlic, aflat în spatele cuvintelor, a versurilor lui. Nucul bătrân, făcut biroul unuia dintre cei care l-au tăiat, l-a zdrobit pe nemernic, printr-o cruntă răzbunare.
„La un cutremur sau aşa ceva, / cel care l-a tăiat din rădăcină, / cică a simţit biroul pe podea, / cum a simţit asupra lui să vină. // Şi-n clipa loviturii fără saţ, / vechi rădăcini se ridicau sub ţară / şi el văzu, cu ochii înspăimântaţi, / cum dă din el justiţiarul braţ, / din nucul liber de odinioară.”
Nu m-am oprit întâmplător la parabola-poezie „Nucul de pe maidan” a marelui poet Adrian Păunescu, această fabrică de metafore. Numeroase sunt telefoanele primite de la cititorii noştri, care sunt revoltaţi că, deşi există o lege care protejează nucul, au văzut cum acesta este cu coaja scrijelită cu cuţitele, cum este tăiat într-un dispreţ total al legii şi al bunului-simţ. Oare nici de acel pomenit blestem nu le este frică?!

Categorie: